- 86
Transformările majore care au cuprins societatea la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut au antrenat plenar mass-media, comportând o nouă configuraţie a universului mediatic, marcată de o expansiune peremptorie şi consecventă, de un efort continuu în vederea diversificării modalităţilor de transmitere a mesajului, de o afirmare vizibilă a noilor factori de incidenţă asupra fluxului informaţional, ca supraabundenţa, rapiditatea difuzării şi mercantilizarea informaţiei. Un alt element care a marcat profund şi elocvent dezvoltarea sferei mediatice, modificându-i substanţial reperele activității şi imprimându-i caracteristici specifice, a fost relația de tip nou, stabilită între media și politică. De fapt, relaţia destul de strânsă între politică şi media s-a manifestat cu o intensitate diferită pe parcursul timpului, în funcţie de caracterul regimului politic, de condiţiile istorice concrete. În perioada sovietică, mijloacele de comunicare în masă au fost marcate de spiritul unei pronunțate angajări ideologice și propagandistice. În noile circumstanțe, demararea procesului de democratizare a vieții social-politice, economice, spirituale a comportat modificări esențiale ale relației dintre media și politică, intensificând politizarea conținuturilor mediatice, amplificând proporțiile fluxurilor comunicaționale și numărul actorilor antrenați în ele.
Se poate de constatat că principalele ingrediente ale contextului care s-a conturat la începutul anilor nouăzeci în spaţiul ex-comunist, determinând hotărât direcţia mişcării sociale, au rezidat în: a) falimentul sistemului monopartidist, b) eşecul economiei de comandă, c) zdruncinarea, iar apoi și prăbușirea regimului socialist, e) schimbarea viziunilor politice ale populaţiei, f) modificarea sferei politice, g) noua prestanţă a mass-mediei. Tocmai pentru această, practic, nouă societate, s-a confirmat drept valabilă observaţia lui Jurghen Habermas: „Viaţa instituţiilor politice nu derivă din forţă, ci din recunoaştere... Puterea legitimă apare doar printre acei ce-şi fac convingeri comune prin intermediul unei comunicări libere şi spontane”. Afirmarea noilor realităţi social-economice, precum şi a noilor atitudini politice a demonstrat foarte clar că democratizarea societăţii trece în mod inerent prin democratizarea şi pluralismul comunicării, mass-media având aici un rol cu adevărat crucial. În plus, noile forţe politice care şi-au anunţat intrarea pe arenă aveau nevoie de mediatizarea propriilor eforturi, de asistenţa mass-mediei în elaborarea strategiilor de poziţionare pentru activarea reţelelor de relaţii cu lumea nouă, sătulă de vechi şi curioasă de nou. Iată de ce mass-media au devenit pentru aceste forţe o miză strategică, capabilă să integreze şi să influenţeze ansamblul vieţii sociale.
Declarația de independență din 27 august 1991 a modificat cursul istoriei Republicii Moldova, generând schimbări cardinale în toate domeniile vieții și pe toate dimensiunile societale. În aceste procese, un rol important i-a revenit mass-mediei, care s-a manifestat ca un agent esențial al schimbării. Mijloacele de comunicare în masă nu doar au reprodus realitatea, prin simpla reflectare a evenimentelor și proceselor de atunci, ci au contribuit, de rând cu alte instituții, la formarea acelei realități. Prin comentariile și interpretările pe care le-a pus în circuitul informațional, media a contribuit la modelarea opiniei publice, schimbarea stării de spirit din societate și reorientarea cursului acțiunii sociale.
Importanţa dimensiunii comunicaţionale a politicii a sporit în mod vizibil, evidenţiind prezenţa esenţială a comunicării în orice aspect al activităţii politice. Posesorii puterii s-au pomenit în situația firească de a-și explica acțiunile în faţa celor care le-au încredințat gestiunea afacerilor publice. Imperativele participării politice, la fel, solicitau revigorarea mecanismelor prin care interesele, aspiraţiile şi cerinţele cetăţenilor de rând sunt comunicate clasei politice. Pe lângă aceasta, era nevoie ca valorile şi normele regimului să fie exprimate în mod simbolic, iar acţiunile guvernării – justificate în termeni populari. Dacă se mai ia în considerare faptul că exercițiul democratic presupune alegeri, desfășurate cu periodicitate, atunci asigurarea condițiilor pentru circulația neîngrădită a informaţiei, care ar explica opţiunile diferite ale programelor politice, devenea o sarcină esențială a autorităților, iar comunicarea, în consecinţă, apărea, practic inserată în acțiunea politică.
Demersul inovativ al mijloacelor de comunicare din Republica Moldova s-a circumscris evoluţiei generale a conştiinţei sociale în perioada de tranziţie, demonstrând un efort real de potenţare a ei. Logica dezvoltării evenimentelor a imprimat, însă, mass-mediei, mai ales în faza iniţială a procesului democratizării, anumite trăsături specifice, în fond, explicabile şi proprii, de altfel, şi altor ţări ale arealului.
Care au fost, aşadar, factorii ce au determinat rolul deosebit al mass-mediei în noile circumstanţe sociale, de astă dată dominate de o puternică aspiraţie spre alte orizonturi decât cele impuse de vechiul regim? În primul rând, ar putea fi accentuat aici principiul libertăţii de expresie, o condiţie sine qua non a oricărei societăţi democratice, implementarea căreia a fost favorizată de transformările social-politice de anvergură.
Contează, în acest context, şi faptul că noua comunicare a apărut, lucru cert, nu pe loc gol. Pe de o parte, premisele ei s-au constituit în urma proclamării în anul 1985 a politicii transparenţei, care a devenit o componentă esenţială a democratizării societăţii. Expresia latină „Dixi!” poate fi concepută drept o lozincă a momentului, căci anume în această perioadă presei, cu toată antipatia ce o manifesta regimul faţă de tot ce apărea drept pericol pentru vechea ordine constituită, i s-a permis manifestarea atitudinii critice faţă de neajunsurile şi aspectele vulnerabile ale societăţii sovietice, în fond, faţă de acele aspecte pe care puterea nu le mai putea tăinui. Birocraţia, abuzul de putere şi corupţia, mita la scara de masă, dimensiunile alarmante ale alcoolismului, proliferarea crimei, aceste și alte probleme, ignorate de către oficialităţi, reflectarea lor fiind strict interzisă pentru mijloacele de comunicare, au început să-și facă loc în primele pagini ale presei.Totodată, însă, limitele impuse mass-mediei în abordarea stringentelor probleme ale societăţii continuau să fie, în perioada 1985–1990, mai mult decât evidente. Au fost deschise pentru informarea opiniei publice mai multe teme interzise, dar cenzura prealabilă şi controlul puterii încă mai existau. Exprimarea directă în presă a atitudinii critice faţă de ideologia şi temeliile regimului era încă imposibilă. Apariţia în această perioadă a unei serii de ediţii cu un statut mai mult sau mai puţin autonom avea loc în condiţiile monopolului statului asupra hârtiei şi serviciilor poligrafice. Ascensiunea spre o adevărată, deplină libertate a cuvântului şi a presei, cu toată practica pozitivă acumulată în aceşti ani, era abia la începuturi. În cadrul sistemului sovietic, mass-media, suportând permanenta constrângere şi control din partea puterii, continua să rămână îngemănată cu ea sau dependentă. Nu întâmplător, limitele transparenţei în calitatea ei de politică statală au fost resimţite în societate. Oricum, experienţa acestor ani a constituit un început de degajare, de cucerire a noilor teritorii şi de asimilare a unor noi reguli de joc pentru mass-media în context politic.
Ar fi incorect, de fapt, a neglija rolul şi ponderea pe care-l cucerise mass-media în societate pe parcursul mai multor decenii (cu toate metehnele pe care le comporta aservirea regimului, în special ideologizarea intensă a conţinutului). tirajele mari ale edițiilor periodice au secundat modelarea unui auditoriu receptiv la cuvântul scris sau difuzat prin radio şi televiziune. Este elocvent în acest sens cazul săptămânalului Aргументы и факты, care s-a bucurat în fosta URSS de un succes extraordinar tocmai datorită accentului pus pe prezentarea informaţiei „crude”, neprelucrate de ideologii părtinitori. Apariţia acestei publicaţii, care a reuşit să se deosebească în avalanşa de periodice, unilateral politizate, era un semn de bun augur. Respectiv, exemplul adus atesta şi prezenţa în sânul populaţiei a categoriei de cititori orientaţi spre independenţa gândirii, dispuși spre formularea propriilor concluzii. Numai în Republica Moldova numărul abonamentelor la această publicație pentru anul 1992 se ridica la cifra de 350 mii de exemplare, un indice al popularităţii destul de semnificativ.
De menționat că terenul propice pentru iniţierea utilizării mass-mediei în calitate de instrument al unei adevărate lupte politice, de mobilizare socială și politică prin comunicare într-un context pluralist a fost pregătit şi de alţi factori interni. De remarcat, printre aceşti factori, publicistica scriitoricească, avântul căreia, în anii premergători lansării restructurării, a reprezentat un fenomen marcant al vieţii spirituale, condensând contribuţia substanţială a intelectualităţii la „trezirea” conştiinţei sociale, efortul acesteia orientat spre eliberarea energiei civice a maselor. Tot mai insistent şi tot mai incisiv, deşi fără a-i fi permis atacul deschis asupra intangibilelor pe atunci baze ale regimului, publicistica scriitoricească a imprimat un conţinut nou ideii de atitudine civică, a sensibilizat opinia publică în legătură cu anumite probleme stringente ale actualităţii, pregătind cu adevărat terenul transformărilor radicale care n-au întârziat să se impună. Scrierile publicistice au fost, deci, şi ele expresie a unei lupte, desfăşurate, în acel timp, mai mult pe terenul promovării unor valori. Adoptând de multe ori modalitatea unui discurs direct, pătrunzător şi emoţionant, lucrările publicistice ale scriitorilor moldoveni s-au înscris firesc în acest context palpitant. De remarcat, în acest sens, aportul meritoriu al scriitorilor moldoveni Ion Druţă (promovarea unor atitudini şi valori relevante), Liviu Damian (stabilirea unor repere etice elevate), Gheorghe Malarciuc (abordarea unor probleme şi situaţii social-economice de rezonanţă), Dumitru Matcovschi (dezvăluirea unor situaţii grave) ş.a.
Primele manifestări ale atitudinii critice manifeste faţă de putere, faţă de politica regimului se datorează intelectualităţii, care a stat la originea apariţiei unor nuclee (Cenaclul „Alexe Mateevici”, de exemplu) ale viitoarei mişcări civice de masă. Comentând fenomenul, tipic pentru ţările postcomuniste, unii cercetători occidentali constatau: „Este cert, tocmai masele au ieşit în stradă în toate ţările Europei de Est, determinând căderea vechilor guvernanţi. Dar politica revoluţiei nu a fost acţiunea nici a muncitorilor, şi nici a ţăranilor. Ea a fost opera intelectualilor: Vaclav Havel, Bronislaw Geremek, Tadeuş Mazowiecki…”.
Publicarea în revista Nistru (1988, nr. 3) a articolului lui Virgil Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre” a marcat implicarea intelectualităţii din Republica Moldova în procesul de revendicare a principiilor politico-sociale noi, constituind, într-un fel, un semnal pentru descătuşare. Publicarea unor scrisori, semnate de grupuri de intelectuali, în sprijinul ideilor noi, mitingurile de solidaritate, culminate cu Marea Adunare Naţională, a consemnat un reviriment spre o dezbatere democratică de idei şi o participare activă a cetăţenilor în viaţa publică. „A venit timpul să spunem lucrurilor pe nume”, – scria în memorabilul său eseu Pământul, apa şi virgulele scriitorul Ion Druţă, un recunoscut lider de opinie al primilor ani ai tranziţiei. Prin aceasta şi alte lucrări publicate în aceşti ani autorul a tins să spună cuvinte amare, dar necesare despre pământul bântuit de catastrofa ecologică, dar, mai ales, despre Istoria şi spiritualitatea poporului, să completeze reprezentările cu privire la trecut, să transmită mesaj amar, generat de realităţile triste. Evidenţierea rădăcinilor fenomenelor reprobabile ce trebuie extirpate, stimularea gândului cu privire la imperativul schimbării, al luptei cu psihologia favoriţilor impostori ai timpului constituie conţinutul acestei lucrări memorabile. Rezonanţa cuvintelor „Pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul” a fost de proporţii uluitoare. Explozia sentimentelor provocate de reticenţele şi denaturările ce afectează istoria a caracterizat lucrările publicate în această perioadă de un alt lider de opinie, scriitorul Dumitru Matcovschi. Adevărul ca aer al renaşterii (titlul unei culegeri de publicistică militantă) a condensat, în fond, direcţia şi spiritul transformator al epocii noi care demara.
Controlul sferei publice începe să le scape autorităţilor, care încearcă să-şi mobilizeze presa pentru a contracara acţiunile contestatare, tratate ca „extremiste”. Dar atmosfera social-psihologică generală determină schimbarea, mai întâi timidă, apoi tot mai pronunţată, a tonalităţii publicaţiilor, care încep să manifeste o deschidere spre dialog, spre prezentarea diferitelor opinii şi puncte de vedere. De acum înainte, metamorfoza mass-mediei – de la invective aduse mişcării de renaştere naţională, de la acuzaţii grave adresate participanţilor în cadrul mitingurilor la colaborare – este tot mai evidentă, apariţia primelor publicaţii alternative (Glasul, lansat în martie 1989 de un grup de iniţiativă de intelectuali moldoveni – editarea primelor numere ale acestei publicaţii a fost posibilă doar peste hotarele republicii, precum şi apariţia, în iunie 1989, a buletinului informaţional al Frontului Popular din Moldova Deşteptarea) consfinţind definitiv demonopolizarea şi efectuarea primilor pași spre diversificarea sistemului mediatic.
Setea de cunoaştere, de comunicare manifestată de auditoriu a fost, astfel, un mobil important care a determinat traiectoria evoluţiei ulterioare a mass-mediei. La începutul anilor nouăzeci în republică s-a înregistrat o adevărată „febră a consumului mediatic”. Apar o serie întreagă de publicaţii ale partidelor şi mişcărilor politice, grăbite să transmită maselor propriul mesaj, organe ale fundaţiilor culturale, ale organizaţiilor religioase, ale asociaţiilor de minorităţi naţionale, ziare şi reviste destinate cercurilor de afaceri. Schimbările în sfera informaţională sunt radicale şi vertiginoase. Se produce ieşirea definitivă a presei de sub tutela Partidului Comunist, de pe frontispiciul ziarelor dispare cunoscuta şi anacronica lozincă, obligatorie pentru presa sovietică, „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Are loc reprofilarea multor publicaţii, reînregistrarea lor conform legislaţiei noi, cu schimbarea fondatorilor, denumirilor, formatului, periodicităţii. Spectrul informaţional republican devine mult mai variat şi marcat de spirit concurenţial. Tirajul unor ziare creşte de zece ori şi mai mult, ajungând la 250 000 de exemplare oficiosul Moldova Socialistă, 170 000 de exemplare – publicaţia Uniunii Scriitorilor Literatura și Arta.
Desigur, această efervescenţă se datora, înainte de toate, atmosferei social-politice febrile a unei societăţi în care mass-media s-a plasat în epicentrul evenimentelor. Toate acestea au reuşit nu numai să recupereze întrucâtva malnutriţia informativă a societăţii, să dezvăluie punctele vulnerabile ale regimului de forţă care îşi acaparase doar pentru sine statutul de deţinător al adevărului, dar şi au constituit începuturile unei comunicări politice pe orizontală, spre deosebire de cea oficială, care recunoştea doar un singur mod de comunicare cu opinia publică – pe verticală, rezervându-i, în plus, cu precădere, o singură direcţie – din vârful piramidei spre elementele aflate la poalele ei.
Mass-media a început să contribuie de acum înainte la organizarea socială a dezbaterilor şi amplifică dialogul social democratic, convertindu-se într-o condiţie esenţială a evoluţiei democratice și fiind una din sursele opiniei publice. Or, conform unei păreri unanim acceptate, opinia este publică pentru că este împărtăşită, în al doilea rând, pentru că este publicată. Încă Alexis de Tocqueville accentua funcţia pe care anumite publicaţii o exercită în diferite sfere ale vieţii democratice în calitate de elemente structurale ale diverselor opţiuni politice, armonizând interesul particular şi cel general, conjugând imperativele „identităţii mesajului şi a simultaneităţii receptării”, şi construieşte astfel un nou liant social.
În acelaşi timp, este real, după cum demonstrează analizele întreprinse ale impactului mass-mediei asupra conştiinţei sociale, decalajul potenţial dintre modalităţile mediatice şi problema consonanţei şi a capacităţilor de percepţie ale audienţei sau faptul că sistemelor democratice moderne le este proprie o anumită vulnerabilitate a politicilor adoptate în raport cu invitaţia de a se angaja în politică, făcută întregului ansamblu al populaţiei, cea mai mare parte a căreia a fost inactivă din punct de vedere politic. Pe de altă parte, însă şi instituţionalizarea opiniei publice se află abia în stare incipientă. Mai evoluată este situaţia cu mass-media în calitatea ei de mediator şi actor al spaţiului public. Elementele noi înregistrate în acest sens în sistemul mediatic al republicii ilustrează, neîndoielnic, tendinţa mass-mediei spre o prezenţă cât mai pronunţată pe arena politică. Dacă raportăm aceste transformări la caracteristicile unei „democraţii centrate în mass-media”, aşa cum apar ele în conformitate cu exigenţele determinate de experţi: a) modernizarea mijloacelor de comunicare care transformă în mod radical formele comunicării sociale şi politice; b) modernizarea formelor de concepere a politicii şi a exercitării guvernării; c) dinamica nouă a relaţiilor stabilite între politicieni, pe de o parte, şi profesioniştii mass-media, pe de altă parte, axate pe concurenţă şi competiţie pentru controlul conţinutului politic al canalelor mediatice, cu toate semnele ce indică o oarecare apropriere a acestor trăsături şi de către sistemul mediatic din Moldova, devine,totuşi, evident că nu putem vorbi în această perioadă despre „Republica Moldova – societate „mediatică” ca despre un fapt împlinit.
Oricum, transformările în sfera mediatică din Republica Moldova, manifestate pe parcursul anilor nouăzeci ai secolului trecut, au fost esenţiale şi au avut un rol însemnat pentru afirmarea lăstarilor reali ai democrației, precum și semnificaţia primilor paşi pentru constituirea unui spaţiu public real. Relativ rapid, s-au produs schimbările necesare pentru statornicirea unui sistem media modern, asimilând treptat principii și paradigme occidentale, verificate în timp.
Din moment ce în Republica Moldova, ca şi în alte țări ale fostului bloc socialist, în care s-a produs denunțarea „modelului propagandist (centrat pe atotputernicia emiţătorului, pe instrumentalizarea fățișă a mass-mediei şi pe victimizarea receptorului) în favoarea unui model cognitiv, bazat pe capacitatea de utilizare a mesajelor şi satisfacţiilor unui receptor devenit utilizator de produse politico-mediatice, selecţionate într-un mod activ”, după cum au indicat experții, mass-media şi-a putut realiza cu adevărat misiunea de mediere în cadrul sferei publice, devenind un suport al schimbării, o supapă a eliberării energiei latente a maselor. De menționat faptul că în Republica Moldova acest proces s-a desfăşurat treptat, fiind sincronizat cu desfăşurarea primelor reforme „restructuriste”, secundând apariţia şi consolidarea mişcării pentru democratizarea societăţii şi renaşterea naţională.
Procesul de conștientizare și de afirmare a noilor viziuni asupra rolului presei în societate abroga principiile comunicării mediatice de tip comunist, în care sistemul de reprezentare a faptelor şi personajelor în imaginarul colectiv apărea mistificat și deformat, într-un mod bine orchestrat, mizând pe simbioză dintre adevăr și denaturare a faptelor, realitate şi iluzie, mobilizare și alienare. Noile realităţi politice au avut drept consecinţă dezintegrarea instituţiilor şi structurilor comuniste, anihilarea mitologiei comuniste şi, respectiv, a factorilor săi comunicaţionali (discursuri, mitinguri, slogane, literatura, arta, media). Drept urmare, tocmai în această perioadă s-a produs demararea primilor pași pe drumul eliberării, descătușării mediei, de acum înainte antrenată în reflectarea şi aducerea propriei contribuții la prăbușirea sistemului.
Pentru populaţia Republicii Moldova, ca şi pentru alte republici ex-sovietice, manifestarea plenară a nevoii de comunicare era firească – în cadrul unei societăţi care din oprimată devenea liberă, posibilitatea dialogului cu şi prin mass-media obţinea un statut de comunicare participativă. Indiscutabil, existenţa unor probleme serioase era evidentă, mai ales, după anul 1991, când Moldova s-a detaşat hotărât de fostul imperiu sovietic, declarându-şi independenţa şi suveranitatea. A unor probleme de ordin endogen, mai întâi, care-şi aveau obârşia în propriul trecut, în istoria destul de complicată a ţării. Era vădită consistenţa slabă a primelor instituţii politice de factură democratică, a noului stat în general, împovărat, în urma conflictelor interetnice şi a confruntării militare din anul 1992, cu elementele separatiste din raioanele de Est ale republicii, cu necesitatea rezolvării problemelor integrităţii teritoriale. Extraordinar de dificile s-au dovedit a fi aici, ca şi pretutindeni, raporturile dintre avansarea proceselor democratice şi implementarea principiilor economiei de piaţă, căci o premisă cardinală, care reprezintă şi o condiţie inerentă a evoluţiei democratice, este constituirea unui sistem economic normal. Nu sunt de neglijat nici astfel de factori, cum ar fi lipsa generală de experienţă a participării politice propriu-zise, insuficienta cultură politică a populaţiei. Or, una din condiţiile esenţiale ale eficienţei democraţiei este un schimb viguros de idei şi opinii.
Poate fi acceptată părerea cercetătorului american Peter Gross, care a observat: „În lumea Europei Centrale şi de Est de după 1989, sfera publică este la fel de neorganizată ca şi celelalte sfere cu care ar trebui să fie corelată. Cu toate acestea, ar fi incorectă neglijarea contribuţiei aduse de mass-media din Republica Moldova la structurarea spaţiului public emergent, subaprecierea rolului care i-a revenit şi-i va reveni şi în continuare în ansamblul complex de relaţii sociale.
Schimbarea peisajului mediatic, favorizată de adoptarea Legii Presei (1994) prin care se stipula posibilitatea editării publicaţiilor fără o autorizare specială, s-a produs prin afirmarea presei de opinie, atât de corespunzătoare noilor realități (fapt consemnat ca fiind caracteristic şi altor ţări, în care spaţiul public se structurează în jurul modelului de comunicare reprezentat prin presa de opinie), urmând ca ulterior, pe parcursul anilor, să se manifeste o presă, înţeleasă și ca întreprindere comercială, în corespundere cu modelele occidentale contemporane, să se impună tehnicile marketingului în comunicarea socială, implicând primatul normelor spectacolului şi ale imaginii, în detrimentul argumentării şi al expresiei. În cazul unor astfel de evoluţii ce favorizează creşterea audienţei, dar şi proliferarea unor conţinuturi noi, marcate de senzaţionalism, s-ar părea, la prima vedere, că se produce o extindere a spaţiului public, sporeşte posibilitatea cetăţenilor de a face schimb de opinii, de a dialoga atât între ei, cât şi cu instituţiile prin intermediul diferitelor mijloace de comunicare, acest lucru presupunând o amplificare a democraţiei şi a spaţiului public, însă, așa cum arată practica, împlinirea dezideratului de o reală comunicare democratică, în definitiv, întârzie și potenţialul mass-mediei ca element constitutiv şi reconfortant al spaţiului public rămâne a fi insuficient valorificat. Evoluţia sistemului mediatic – cu toate aspectele pozitive ce le comportă, inclusiv, afirmarea mediilor de vocaţie critică (Săptămâna, Jurnal de Chişinău, Ziarul Național, Timpul ș.a.) – produce aceleaşi efecte diminuante, deşi în cazul unei societăţi în tranziţie găsirea unei justificări poate fi mai uşoară: de exemplu, deficienţele democraţiei în devenire.
Au fost atestate situaţii complicate şi paradoxale în evoluţia mass-mediei din Republica Moldova. Astfel, instituțiile mediatice au manifestat anumite tendințe de a se complace în ipostaza ce şi-au asumat-o benevol: de observator al incitantelor evenimente. După ani grei de profesare a unei comunicări mai mult formalizate şi dirijate cu stricteţe în mod centralizat, obţinerea dreptului nelimitat la cuvânt a condus la iluzia omnipotenţei mass-media. În realitate, lucrurile luau o altă întorsătură. Transformarea mass-mediei într-un adevărat instrument de dialog social apărea destul de anevoioasă în situaţia când, în locul intoleranţei totalitare, a apărut, aşa cum a fost remarcat, o multitudine de intoleranţe, în care avalanşa asurzitoarelor monologuri nu le permitea vorbitorilor să se audă unul pe altul. Totodată, centrarea mesajului mediatic doar pe blamarea elementelor sistemului perimat nu mai era suficientă. Pentru a-şi demonstra postura unei forţe capabile să producă influenţă, mass-media avea nevoie de o reorientare spre promovarea unui program constructiv, de completare a viziunilor propuse prin noi perspective de abordare a realităţii. Desigur, în contextul unor semne evidente de polarizare a societăţii, de confruntare deschisă a ideologiilor, de creştere a numărului persoanelor antrenate în viaţa publică, precum şi în contextul varietăţii şi diversităţii intereselor implicate, presa, în totalitatea ei, nu putea pretinde la rolul absolut de element unificator al societăţii. În acelaşi timp, perseverarea în realizarea comunicării doar de tip contestatar (care poate avea şi impactul benefic atunci când întreprinde analiza programelor şi performanţelor politice ale partidelor, evaluarea discursului liderilor politici) reducea simţitor potenţialul mass-mediei.
Statutul ascendent pe care și-l asuma, în această perioadă, mass-media, generează şi anumite pericole şi probleme. Pe de o parte, mass-media creează un nou şi adevărat spaţiu public. Pe de altă parte, ea poate crea, în acelaşi timp, un spaţiu public fals care, chiar şi în cazul utilizării bine intenționate, se poate depărta de realitate. În definitiv, deficiențele care afectează funcționalitatea mass-mediei provin din deficiențele mediului politic, exprimate, așa cum s-a observat, prin complicitate în camuflarea informaţiei, intervenţia în viaţa privată şi discreditarea transparenţei, opacitatea publică a instituţiilor, spiritul corporativist, simplismul în tratarea realităţii, servilismul în faţa elitelor politice şi insensibilitatea la problemele cetăţeanului.
O anumită trăsătură semnificativă a situaţiei consta şi în faptul că proliferarea câmpului informaţional avea loc concomitent cu atomizarea corpului social. Şi dacă fragmentarea socială (un fenomen, în general, firesc într-o fază incipientă de autoidentificare a categoriilor sociale, până nu demult operante într-un spaţiu social omogenizat) nu poate stimula constituirea instantanee a unor structuri politice complexe, nici mass-media, la rândul ei, nu reuşește să ajungă la conturarea unui tablou integral al realităţii, interpretând-o mai degrabă ca pe o imagine mozaicală, ale cărei conexiuni sunt detectate şi percepute cu greu de ansamblul auditoriului. Se profilează, în consecinţă, o incertitudine a punctelor de reper, atitudinea critică urmată de cerinţa transformărilor se prezintă, astfel, fără a dispune de o aparentă legătură. Coordonatele politico-mediatice oscilează între fapte şi probleme mereu noi, dar interpretarea lor sintetizată se produce foarte anevoios.
Acestea au fost principalele premise în cadrul cărora a erupt noua comunicare, afirmându-se, odată cu primele posibilităţi de liberalizare apărute în spaţiul politic de formulă veche, în circuitul politic dintre cetăţeni şi sfera politică, dominat anterior univoc de partidul totalitar.
Obiectivul propus – susţinerea reformării societăţii şi consolidarea cuceririlor democratice – nu era deloc simplu. Noul sistem mediatic încă nu era constituit, ansamblul mijloacelor de comunicare prezentând, în perioada afirmării noilor principii mediatice, un tablou destul de eterogen. Mass-media, bazându-se iniţial mai mult pe intuiţie, a încercat să achite creditul de încredere pe care-l obţinuse deja de la audiență. Acordarea presei (scrise și electronice) a rolului de arenă pentru punerea în scenă a noii politici a generat un proces de redefinire a direcţiilor, spaţiilor şi modalităţilor comunicaţionale, mizând, în majoritatea cazurilor, pe abstragerea aproape completă de la experienţa precedentă. Orientarea era, fără îndoială, justă, căci comunicarea constituită în cadrul vechiului sistem nu mai putea satisface exigenţele noi.
Consolidarea democraţiei (una din cele trei componente cardinale ale procesului de democratizare, în accepţia lui Samuel Huntington, de rând cu sfârşitul unui regim autoritar şi stabilirea unui regim democratic) se dovedeşte a fi, deci, obiectivul cel mai complicat al noului regim şi implicit, al noii comunicări. Indiscutabil, foarte multe depindeau aici de clasa politică a noii democraţii. Ea are misiunea să convingă populaţia despre valoarea pe care o au libertăţile recent cucerite, despre rolul prioritar al protecţiei cetăţeanului în faţa puterii arbitrare şi despre legiferarea exercițiului democratic al guvernării.Este de datoria ei, în acelaşi timp, după cum a subliniat politologul Juan Linz, să-i explice poporului imposibilitatea de a depăşi în scurt timp moştenirea tristă a anumitor guvernanţi non-democratici şi suma erorilor care au provocat criza actuală sau au contribuit la declanşarea ei. Guvernanţii au o sarcină dificilă şi ingrată de a-i spune populaţiei că democraţia nu oferă încă o ameliorare economică imediată; că fără o dezvoltare a economiei nu se va putea ajunge la o mai mare echitate socială, cu toată îmbunătăţirea situaţiei pe care o comportă; că, în fine, succesul unei societăţi nu este un rezultat al acţiunilor statului şi nici al celui mai bun dintre guverne, dar a efortului unit al întregii societăţi”.
Actualul proces politico-mediatic din republica Moldova este caracterizat de evoluţia mass-mediei de la politizarea mesajului, caracteristică pentru perioada inițială a marilor transformări, la mediatizarea politicii, înţeleasă nu numai ca o simplă reflectare a realităţii politice, dar şi ca un ansamblu de acţiuni specifice,promovate de mass-media și realizate întru construcţia spaţiului simbolic al politicii, mai mult, influențarea lui intensă, directă și, uneori, nedisimulată.
Consemnând apariția noilor caracteristici, proprii comunicării contemporane (lucru, ilustrat și de comunicarea practicată de mediile moldovenești), sociologul francez Alain Touraine remarcă necesitatea revizuirii schemelor politice tradiţionale la examinarea întreprinsă şi arată, în consens cu Dominique Wolton, că politicienii trebuie să se obişnuiască să împartă spaţiul public cu mijloacele de comunicare şi cu opinia publică, cu care se află într-o relaţie dinamică şi dialectică. Tocmai aceşti trei actori – politicienii, mass-media (jurnaliştii) şi opinia publică (exprimată prin intermediul sondajelor de opinie) determină specificul universului comunicațional actual. Este cunoscută consubstanţialitatea interacţiunii dintre actorii nominalizaţi, care este determinată de circulaţia simultană a discursurilor acestora, generând procesul de comunicare politică şi fiind asigurată de ea.
Cu alte cuvinte, raportat la alte experiențe, procesul politic din Republica Moldova a cunoscut tendințe similare, manifestate expres prin prezenţa în viaţa politică a unei integrări specifice a acţiunii politice şi a celei comunicaţionale care se manifestă spectaculos şi influenţează dinamica dezvoltării social-politice. Democratizarea vieții social-politice a impus în practica politico-mediatică fenomenul mediatizării, a acelei abordări mediatice care dictează focalizarea atenţiei asupra construcţiei unor „personaje virtuale”, asupra prezentării politicii ca un spectacol. Personalizarea politicii, prin care calităţile personale ale liderului devin conţinutul supraponderat al ofertei politice, propuse de partid, de formaţiunea politică, se afirmă în mod plenar, în calitate de element central al mediatizării, constituind una din provocările democraţiei mediatice.
Calea spre râvnitele virtuţi democratice şi economice s-a dovedit a fi, de fapt, mult mai dificilă decât părea în anumite momente festive ale tânărului stat. Principalele dileme ale noilor elite (politice şi mediatice) s-au configurat într-o serie întreagă de întrebări, dominate de sacramentalele: „Ce-i de făcut?”, dar, mai ales „Cum?”. Tranziţia înseamnă, de fapt, o perioadă de căutare şi de găsire a răspunsurilor la multiplele interpelări înaintate de procesele cotidiene ale vieţii sociale: cum să fie implementate principiile economiei de piaţă în condiţiile menţinerii încă în societate a mentalităţii statului paternalist? Cum să fie efectuat în mod echitabil şi corect procesul de privatizare? Cum să se producă liberalizarea economiei fără să fie afectate categoriile social vulnerabile ale populaţiei? Cum să se procedeze pentru a converti energia socială eterogenă într-un consens în favoarea reformelor lansate? Cum să fie asigurată aprofundarea şi ireversibilitatea transformărilor democratice în cadrul circumstanţelor noi, lipsind acum mecanismele şi metodele autoritare de influenţă şi control?
În aceste condiţii s-a redus brusc numărul publicaţiilor şi tirajul lor, s-a produs o diminuare a încetăţenitei deja atenţii manifestate de societate pentru mass-media. Declinul presei a fost provocat de mai mulţi factori, principalul din ele fiind noua ambianţă economică, marcată de lipsa unor rezultate palpabile ale desfășurării reformelor economice, fapt care a şi determinat trecerea mass-mediei pe planul secund al interesului public. Scăderea drastică a nivelului de trai (costul social al reformelor a echivalat cu pauperizarea vădită a unei mari părţi a populaţiei), pe de o parte, precum şi extrem de anevoioasa manevrare a publicaţiilor în spaţiul informaţional dominat acum de legile pieţei (cu respectiva sporire vertiginoasă a preţurilor pentru hârtie, energie, transport, telecomunicaţii, servicii poligrafice, servicii de difuzare) nu putea să nu afecteze mecanismele dezvoltării mass-media naţionale. Preţul de vânzare al periodicelor a intrat într-o disproporţie crasă cu standardele financiare ale populaţiei. A deprinde arta business-ului informaţiei s-a dovedit a fi mult mai complicat decât a ţine lecţii de democraţie. Drept reacţie, s-a produs o restructurizare a pieţei informaţionale: periodicele de informare şi opinie au început să fie strâmtorate tot mai intens de presa de evaziune şi de divertisment, cu predilecţia acestora spre superficialitate, spre senzaţionalismul facil.
Noua situaţie a mass-media provenea astfel dintr-o încrucişare a factorilor, dintre care primatul revenea conjuncturii economice nefaste. Existau, însă, şi factori intrinseci care au contribuit, la moment, la receptarea mass-media de o bună parte a audienţei drept o oglindă echivocă. Iureşul evenimentelor social-politice a determinat o hipertrofiere a elementului „opinie” în detrimentul acoperirii mediatice propriu-zis informaţionale, fapt evident atât în plan cantitativ (prin spaţiul ce-i revenea în paginile presei), dar, mai ales, calitativ (când practic din orice intervenţie jurnalistică transpărea atitudinea nedisimulată a autorului). Prin promovarea unei informaţii incomplete, prin inconsistenţa analitică a intervenţiilor, prin atenţia exagerată acordată pseudoevenimentului, dimensiunii spectaculare a faptelor, prestigiul mass-media şi credibilitatea lor, care constituie bazele unei comunicări eficiente, au fost afectate. Construcţia noului câmp informaţional se desfăşura, deci, în condiţii complicate, confruntându-se cu o mulţime de obstacole.
A devenit evidentă insuficienţa cadrului juridic în care activau mass-media. În linii generale, noile mecanisme de reglementare ale existenţei mass-media au fost consfinţite de noua legislaţie care a lichidat vechiul monopol deţinut de stat asupra activităţii editoriale, a abrogat cenzura, a reglementat relaţiile între fondator-editor-cititor. Pe parcurs, însă, s-a constatat un dezacord vădit între principiile democratice proclamate în mod constituţional şi transpunerea lor în viaţa reală. Procesul afirmării mass-media în conjunctura social-politică şi economică nouă s-a confruntat, aşadar, cu o serie întreagă de obstacole. Insuficienta experienţă managerială, imperativul implementării tehnologiilor noi, existenţa monopolului asupra reţelei de difuzare a presei, politica fiscală drastică, inconsistenţa pieţei publicitare – simpla nominalizare a câtorva din aceste bariere – demonstrează, în fond, că depăşirea acestora va necesita un efort constant şi totodată, sincronizat la dezvoltarea economiei naţionale. Presa dependentă financiar nu poate fi cu adevărat liberă. Sunt concludente în acest sens două exemple. Primul vizează ziarul Sfatul Ţării, publicaţie fondată de primul Parlament al Republicii Moldova în anul 1990, cu scopurile clare – explicarea şi promovarea politicii organului legislativ. Încadrarea în redacţie a unor jurnalişti de înaltă ţinută profesională a determinat un nivel susţinut al intervenţiilor cotidianului, a asigurat publicaţiei un grad considerabil de popularitate în mijlocul cititorilor. S-a dovedit, însă că tendinţa ziarului spre realizarea unei informări coerente şi imparţiale, spre reprezentarea, în propriul mod, a intereselor publicului larg, s-a ciocnit de interesele grupurilor şi fracţiunilor parlamentare, care, fiecare în parte, dar şi în ansamblu, nu admiteau autonomia aparatului profesional, opţiunile şi atitudinile „necontrolate”, exprimate de jurnalişti. Aspiraţia Sfatului Ţării de a se deetatiza n-a avut sorţi de izbândă. Conflictul a culminat cu o grevă spectaculoasă a colaboratorilor redacţiei în piaţa centrală a capitalei, revendicându-şi dreptul la independenţă profesională, dar, în cele din urmă, nonconformistul Sfatul Ţării şi-a încetat apariţia.
Cât este de dificil a pendula între independenţă şi subordonare financiară mărturiseşte şi exemplul unui alt cotidian naţional Moldova Suverană, fostul oficios al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, practic cea mai veche publicaţie din republică. După anul 1990 ziarul apărea, având drept fondatori Guvernul Moldovei şi colectivul redacţiei. La 22 ianuarie 1994, invocând motivul că de un an puterea executivă nu contribuie, practic, la editarea ziarului, colectivul redacţiei a proclamat independenţa publicaţiei. Era, în fond, eludând chiar aspectele pur economice, o reacţie elocventă la atmosfera de limitare a independenţei mass-media, la tendinţa structurilor statale de a-şi prolonga exercitarea influenţei asupra mijloacelor de comunicare. Dar în calitate de ziar independent Moldova Suverană a existat doar 48 de ore, fiind nevoită să revină la statutul vechi, iar după alegerile parlamentare din iulie ale aceluiaşi an noul guvern şi-a asumat rolul de unicul fondator al publicaţiei.
În definitiv, situaţiile relatate constituie nişte paradigme relevante ale timpului, demonstrând că renunţarea la controlul asupra mass-media nu se produce atât de uşor. dar şi experienţa altor ţări atestă, de fapt, că nicăieri nu se renunţă cu uşurinţă la controlul asupra mass-media, mai ales, asupra celor audiovizuale. Oricum, procesul deetatizării presei în Republica Moldova s-a desfăşurat destul de rapid, cota publicaţiilor controlate de instituţiile statale scăzând de la 90% în anul 1990 la circa 50% în anul 1994 (fapt care, oricum, a fost interpretat de cercetători ca „un număr impunător al periodicelor oficiale”), continuând, de-a lungul anilor, să se reducă în continuu. Totuşi, controlul statului asupra, practic, celor mai importante mijloace de comunicare în republică – compania de Stat Teleradio Moldova şi două publicaţii guvernamentale de circulaţie naţională, Moldova Suverană şi Независимая Молдова – s-a mai păstrat un timp.
Evident, intransparenţa în activitatea mass-media se va menţine atâta timp cât mijloacele de comunicare nu vor prezenta o reală valoare comercială. La moment, însă, un număr tot mai mare de ediţii periodice, staţii radio şi tv, care s-au constituit ca ediţii independente şi au gustat din aerul binefăcător al libertăţii în faza iniţială a democratizării, confruntându-se cu greutăţi de ordin financiar, îşi pierd independenţa şi trec sub aripa unor puternice grupuri economico-financiare. Consideraţiile științei actuale converg, în principiu, asupra faptului că în bătălia pentru democratizarea spaţiului mediatic se confruntă trei logici: logica pieţei, logica statului, logica mişcărilor sociale şi că numai cea de la urmă îi permite cetăţeanului să-şi câştige un loc plenar şi activ în cadrul sferei publice. Traiectoria dezvoltării mişcărilor sociale în Republica Moldova a urmat un făgaş similar celor încetăţenite deja în practica democraţiilor occidentale: transformarea mişcărilor sociale în partide politice.
Mass-media constituie pentru partide o extraordinară resursă de legitimare şi influenţă politică. De notat că, în Republica Moldova, partidele tindeau de la început să dispună de ziare proprii, acestea la rândul lor, practic fără excepţie, manifestând ambiţii de a se prezenta drept ziare naţionale. Nu lipsea, însă, nici fenomenul invers: transformarea presei naţionale în „ziare de partid”, partizanatul politic promovat de mass-media ce se declarau, pentru mărirea credibilităţii, drept independente ori au statutul de instituţie publică. Dacă angajarea politică a unei publicaţii de partid poate fi justificată, tendinţa de afiliere politică,uşor deductibilă, a unei publicaţii cu pretenţii de a avea un statut de imparţialitate nu are nimic comun cu noţiunea de fair play. „Logica partidelor” strâmtorează, însă, aşa-numita „logică a mass-media”. Competiţia partidelor stimulează acapararea mass-media: efectul lor amplificator nu este, nicidecum, de neglijat. Configuraţia istorică face din majoritatea periodicelor actori politici, aducând mass-media în ansamblu, aşa cum recunosc observatorii, în capcana ultrapolitizării. S-a impus astfel modelul unui jurnalism politic-interpretativ, de multe ori agresiv şi impulsiv, iar viziunile pluraliste realizate în cheia juxtapunerii sunt substituite prin pluralism de confruntare. Ca rezultat, a crescut pericolul alunecării spre reducerea complexităţii conflictelor politice, spre declarativismul subiectiv, impunerea propriei poziţii drept adevăr în ultimă instanţă, în definitiv, spre superficialitate. Iar jurnalismul superficial, conjugat cu angajamentul politic, devine şi mai superficial şi, practic, manipulativ. Oricât de paradoxal ar părea, dar în consecinţă, în loc de exercitare a acţiunii de generare a consensului, jurnaliştii contribuiau la consolidarea tendinţei clasei politice spre autonomie sau, si mai grav, spre oligarhizare.
În prezent, în Republica Moldova se atesta aparenţa unui peisaj mediatic diversificat. Datele statistice pentru anul 2020 indicau apariția a 195 de reviste și 113 ziare, în 2018 aici emiteau 55 de posturi de radio și 62 de televiziune, existau 181 de portaluri internet, 72,8% din populație aveau acces la internet.
Este adevărat ca e o sferă cu o flexibilitate deosebită – în fiecare zi apar și dispar publicații, canale mediatice. Dar tendințele, totuși, se păstrează și avem temeiul pentru a considera sistemul mediatic din Republica Moldova comparabil cu cele ale altor state postsocialiste.
Dinamica dezvoltării mass-media în Republica Moldova demonstrează că şi aici, ca şi în alte părţi, este valabilă concluzia: mijloacele de comunicare nu numai exercită rolul de mijloc prin intermediul căruia este prezentată realitatea social-politica; ele însele constituie un factor politic transcendental. Iar carenţele semnalate vizând procesele comunicaţionale în general sunt cu atât mai evidente într-o perioadă de instabilitate, având un impact pronunţat asupra societăţii în tranziţie.
Mem. cor., dr. hab., prof. univ. Victor MORARU
