Limbă și Literatură | Republica Moldova - 30 de ani de independență

Limba de stat și știința limbii în Republica Moldova

Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova stabilește, definitiv, și fără posibilitatea de a fi supsă vreunei căi de atac, faptul că, textul constituțional primar al Declarației de independență prevalând, limba de stat a Republicii Moldova este limba română. Chiar și așa, Constituţia Republicii Moldova (art. 13) încă mai păstrează prevederea că limba oficială (de stat) în Republica Moldova este limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine.

Standardul internațional ISO 639 menționează și el că identificatorii mo și mol (introduși în anul 2008) sunt suprimați, fiind înlocuiți de ro și ron (639-2 / T) și rom (639-2 / B), identificatorii actuali de limbă care vor fi folosiți pentru varianta limbii române cunoscută și sub numele de moldovenească, Moldavian (en), moldave (fr).

Vorbită de mai bine de 3,5 mil. de locuitori ai ţării, de-a lungul timpului, limba de comunicare folosită în Moldova, Muntenia şi Transilvania, a fost numită diferit: moldovenească, valahă / volohă, muntenească sau românească.

Studiile relevă că în sec. XIV–XV, odată cu formarea statului medieval moldovenesc, calificativul „moldovenesc” a început să fie utilizat şi cu referire la limba vorbită în Ţara Moldovei; glotonimul adjectival „moldovenesc” are la bază substantivul „moldovean”/„moldovan” folosit ca etnonim pentru noua formaţiune statală. El a fost pus în circulaţie anume ca semn distinctiv, în calitate de denumire locală a uneia dintre cele două varietăţi ale masivului glotic romanic nord-dunărean, reflectând teritoriul de răspândire a ramurii corespunzătoare, susţine redutabilul lingvist, academicianul Silviu Berejan.

În acelaşi timp, cele mai vechi mărturii, acte ale cancelariei domneşti sau relatări ale călătorilor străini, vorbesc despre limba valahă / volohă. Printre acestea, se menţionează că jurămîntul lui Ştefan cel Mare de la Kolomeea, din 1485, a fost tradus „ex valachico in latinum” (din valahă în latină). Totodată, acest jurământ, menţionează reputatul lingvist român S. Puşcariu, este „întâia urmă databilă despre întrebuinţarea limbii moldoveneşti”. De aceeaşi părere sînt şi academicianul N. Corlăteanu şi doctorul în filologie M. Purice, care conchid că „acest act a fost tălmăcit din moldoveneşte în latină, dar regele l-a primit în limba slavonă”. Notarul Simeon Swierowski a tradus, la 25 iunie 1595, la Cracovia un răvaş al lui Petru Şchiopu „ex lingua valachica” (din limba valahă). În 1574, un călător francez, Pierre Lescalopier, observa că locuitorii Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei îşi numesc graiul său „românesc”.

Cronicarii moldoveni au încercat să argumenteze caracterul şi originea latină a limbii noastre: Grigore Ureche vorbeşte despre „limba noastră moldovenească”, dar totodată aminteşte că „Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal, şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag...”, iar M. Costin afirmă: „...măcară că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm «ştii moldoveneşte?», ce «ştii râmleneşte?»” şi include în „Cronica polonă” un capitol „Despre limba moldovenească sau rumânească”.

Originea latină (romanică) a limbilor vorbite pe teritoriul statelor Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei a fost acceptată, după o lungă evoluţie şi controverse, atât de elitele timpului, cît şi de masele populare. Lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (1716) configurează tocmai această construcţie: romanicii – baza, moldovenii şi valahii – cei care s-au constituit ulterior pe aceste temelii romanice comune”. Totodată, Dimitrie Cantemir vorbeşte deopotrivă despre „limba moldovenească ce se potriveşte mai mult decît oricare altă limbă cu cea romană”, despre „graiul moldovenesc” şi despre „limba româniască” pe care a fost „izvodit” „Hronicul ...”, subliniind că valahii şi ardelenii „se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decît al lor, cu toate că vrăjmăşiile dintre moldoveni şi valahi îi împiedică s-o spună”.

Glotonimul „moldovenesc” a continuat să fie utilizat, neterminologizat, şi de către localnicii din zona Moldovei de Est anexată de către Rusia, redenumită „provincia Basarabia”. Oficialităţile ţariste operau cu noţiunile „basarabean” şi „basarabeni”. Această denumire a fost acceptată şi în dreapta Prutului, atît de moldovenii de acolo, cît şi de munteni. Noua denumire însă nu conţinea nimic din ceea ce ar fi indicat sau sugerat elemente sau esenţe referitoare la glotonimul, etnonimul, istoria şi tradiţiile culturale ale populaţiei noii provincii, care îşi ziceau „moldoveni”, păstrându-şi vechile tradiţii şi glotonimul „limba moldovenească”, afirmă academicianul Haralambie Corbu.

Legea semnată la 2 august 1812 de ţarul Aleksandru I, împăratul Rusiei (art. 19) prevedea pentru populaţia Basarabiei că toate afacerile litigioase (pricinile de judecată) vor fi soluţionate în limbile rusă şi moldovenească. În 1818, prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei”, limba moldovenească este declarată limbă oficială, alături de cea rusă. Situaţia s-a păstrat numai până în 1828, cînd drept limbă oficială este legiferată doar rusa, limba localnicilor fiind scoasă din uzul la nivel de stat. Aceasta din urmă mai rămâne să funcţioneze ca obiect de predare în învăţământ până în 1871, de atunci în toate sferele sociale funcţionează numai limba rusă. În Basarabia, sintagma „limbă moldovenească” va fi repusă în uzul oficial abia spre sfîrşitul sec. XIX şi la începutul sec. XX, zemstvele basarabene cerând introducerea „limbii moldoveneşti” ca disciplină obligatorie în şcoală şi libertatea predării în limba maternă.

Paralel, în Principatul Moldovei, prin Regulamentul Organic din 1831 (art. 421) drept limbă oficială este declarată limba moldovenească.

Referitor la identitatea limbii moldoveneşti cu limba română în timpul Imperiului Rus n-au existat îndoieli: chiar dacă se utiliza calificativul „limbă moldovenească”, n-a fost interzisă publicarea unei serii de cărţi şi manuale în care să se folosească noţiunea „limba română” cu referinţă la limba populaţiei din Moldova. De exemplu, la Sankt Petersburg, în 1827, Ştefan Margela publică „Gramatica rusască şi românească”; I. Hâncu (Ghinkulov) vorbeşte în gramatica sa, publicată la Petersburg în 1840, despre limba „valaho-moldavă”; I. Doncev îşi intitulează manualul bilingv publicat la Chişinău în 1865 (cu litere latine) şi destinat şcolilor din Basarabia „Cursulu primitivu de limba rumână” etc.

Pe de altă parte, în Moldova aflată în componenţa României, sec. XIX este marcat de lupta condeierilor împotriva influenţelor latinizante şi de natură străină asupra limbii. Atunci Alecu Russo nega că „limba noastră ar fi săracă”, susţinând că, deşi există deosebiri între „provincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut şi mai avem încă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înţelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul”. Tot atunci apar renumitele scrieri ale lui Vasile Alecsandri persiflând aceleaşi „stricături de limbă”. Scriitorul va menţiona în mod deosebit că „Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute... A se atinge fără respect de acest altar e o profanare, a cerca de a-i schimba forma sa originală spre a-i da o aparenţă străină este un act de pedantism şi chiar de nebunie”.

Astfel, în Republica Democrată Moldovenească (proclamată la 2 decembrie 1917), Sfatul Ţării a decis că limba de învăţământ să fie limba moldovenească: art. 78 al proiectului de Constituţie al Republicii nou-formate stipula: „Limba moldovenească, limba oficială a statului, este obiect de învăţătură obligatorie în toate şcolile republicii”. Totodată, glotonimul este amintit în titlurile câtorva dicţionare bilingve editate în Basarabia.

În timpul aflării Basarabiei în componenţa României (1918–1940), glotonimele „limba moldovenească” şi „limba română”, ca şi etnonimele „moldovean” şi „român” coexistau şi erau folosite deopotrivă atât în Vechiul Regat, cât şi în spaţiul dintre Nistru şi Prut, chiar dacă administraţia regală insista în ce priveşte folosirea termenului „român”.

Conotaţie polemică obţin noţiunile respective în anii puterii sovietice, fiind utilizate cu insistenţă: întâi în RASSM, iar apoi, din 1940, şi în RSSM este legiferată cu titlul de limbă oficială limba moldovenească, particularizată prin scrierea cu alfabet chirilic. Faptul este legat tocmai de crearea, în anul 1924 a RASS Moldovenească în regiunea din stânga Nistrului, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici își are originea teoria unei limbi moldovenești diferită de română, prin această teorie URSS încercând să-și justifice pretențiile asupra Basarabiei. În acest teritoriu URSS a aplicat o politică culturală de «confecţionare» a unei limbi false, scrisă în alfabet chirilic şi astfel purificată de elementele latine ale limbii române vorbite dincolo de Prut. Acestei limbi i s-a spus moldovenească. După cel de-al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au introdus alfabetul chirilic și noțiunea de limba moldovenească şi în Basarabia. În 1957 a fost introdus alfabetul chirilic inclusiv pentru limba găgăuză, limbă turcică scrisă în alfabet latin şi vorbită de populația minoritară turcofonă din sudul Basarabiei.

Cu toate acestea, glotonimul dat nu a fost afiliat şi unei culturi, unei spiritualităţi, or, încă în anii imediat postbelici (1947–1955), odată cu recunoaşterea şi valorificarea scriitorilor clasici comuni – Ion Creangă, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alexandru Donici, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Alexie Mateevici etc. – s-a recunoscut, implicit, comunitatea culturii, inclusiv a literaturii şi limbii. Rezultatele sesiunilor ştiinţifice comune din 1951 şi 1955 ale Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti şi Institutului de Lingvistică al AŞ al URSS, la care au participat oameni de ştiinţă şi cultură din RSS Moldovenească – Gheorghe Bogaci, Andrei Lupan, Emilian Bucov, Nicolae Corlăteanu, Vasile Coroban – şi savanţi din Moscova şi Leningrad – academicienii Victor Vinogradov şi Vladimir Şişmariov, membrii corespondenţi Boris Serebrennikov şi Fedot Filin, profesorii Ruben Budagov, Dimitri Mihalci, Samuil Bernştein, Raimond Piotrovski etc. –, au avut o importanţă teoretică şi practică deosebită în acest sens. În plus, s-a afirmat că etalonul de cultură şi de limbă literară pentru majoritatea intelectualilor din Basarabia (apoi RSSM şi, mai tîrziu, Republica Moldova) a fost forma de limbă funcţională pe restul teritoriului dacoromanic, normele literare ale limbii moldoveneşti (în anii 1945–1989) fiind identice cu cele ale limbii române. Astfel, încă din anul 1951, de către organele „diriguitoare ale partidului” este acceptată tacit eșuarea tentativei de creare a unei limbi moldovenești disctincte fapt care va permite menținerea în RSSM a sentimentului de apartenență la spațiul cultural românesc, afirmă unul dintre ultimii directori ai institutului, lingvistul Vasile Bahnaru.

Chiar dacă varianta de limbă cultă folosită în Moldova a prezentat totdeauna şi particularităţi regionale moldoveneşti, mai întâi de toate ea relevă trăsături caracteristice limbii române literare comune, la a cărei formare şi creştere au contribuit deopotrivă condeierii moldoveni şi munteni. În 1989, limba moldovenească a fost decretată limba de stat a RSSM, fiind reinstituită folosirea grafiei latine. Alfabetul aprobat este derivat din cele 26 de caractere ale alfabetului latin, la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice, folosirea literelor „K, Q, W, Y" fiind limitată la numele proprii şi neologismele cu caracter internaţional, fiind identic alfabetului limbii române. Legea din 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, care este în vigoare conform Constituţiei Republicii Moldova, menţionează „identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă".

În Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, prin care Parlamentul Republicii Moldova a proclamat independenţa ţării faţă de URSS în hotarele fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, se stabilește că limba statului poartă denumirea de „română".

Constituţia adoptată în 1994 a decretat ca limbă de stat „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine". Tot atunci, la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova din 28 iulie 1994 de a se pronunţa asupra istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldovenească", Academia de Ştiinţe a Moldovei a prezentat opinia, aprobată în unanimitate de Prezidiul său la 9 septembrie 1994, în care se menţionează: „Convingerea noastră este aceea că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română»". La fel, Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 28.02.1996 stabileşte că „denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”, confirmând opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărîrea Prezidiului AŞM din 09.09.1994).

Programul şcolar aprobat de Ministerul Educaţiei prevede disciplina "limba română", iar în primii ani după independenţă această disciplină a fost studiată chiar cu manuale din România.

În anul 2010, Academia de Ştiinţe a Moldovei a elaborat un proiect de lege în vederea transpunerii normelor ortografice ale limbii române.

În cele cinci raioane şi două municipii ale autoproclamatei republici separatiste nistrene „limba moldovenească" continuă să fie scrisă cu literele chirilice (ca în perioada sovietică). Astfel scrisă, este oficială alături de limbile ucraineană şi rusă. Universitatea de Stat din Tiraspol, care a folosit pentru o perioadă de timp alfabetul latin, a fost mutată la Chişinău. În vara lui 2004, miliţia regiunii separatiste a început să închidă şcolile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost arestaţi (a se vedea cauza Catan şi alţii v. Moldova şi Rusia, Hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 octombrie 2012). În celelalte şcoli din stânga Nistrului, elevii învaţă în „limba moldovenească" (cu alfabet chirilic).

Materialele şi studiile de geografie lingvistică au stabilit că pe teritoriul Republicii Moldova există patru grupuri de graiuri, încadrate în subdialectul moldovenesc al dialectului dacoromân, inclusiv cele insulare: grupul de graiuri centrale (raioanele centrale şi aproape întreg teritoriul Republicii Moldova); grupul de graiuri de sud-vest (raioanele Vulcăneşti, Cahul); grupul de graiuri de nord-est (raioanele Rîbniţa, Camenca); grupul de graiuri de nord-vest (raioanele Briceni, Donduşeni, Edineţ). Aceste graiuri îşi realizează funcţia comunicativă în viaţa de toate zilele, mai ales la sate, în procesul vorbirii nenormate (adică fără a ţine cont de normele literare).

Creată pe baza contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne şi prin efortul mai multor generaţii de cărturari, îndeosebi moldoveni, în Republica Moldova şi în România funcţionează una şi aceeaşi limbă, care nu pune probleme deosebite vorbitorilor, indiferent de zona geografică în care trăiesc şi indiferent de nivelul cultural al vorbitorilor ei. Polemicile sunt generate, în continuare, doar de denumirea limbii, alimentate de propaganda politică a unor partide, de obicei, de orientare stânga.

Totodată, statul moldovenesc consfinţeşte respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv dreptul la păstrarea identităţii lingvistice, fără deosebire de naţionalitate sau origine etnică, la fel ca şi dreptul de a alege limba de educaţie şi instruire a persoanelor. Se garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ebraică, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.

Acestei decizii consituționale din anul 2013 și celei academice oficializate din anul 1994 i-a premers o întreagă activitate filologică și patriotică zbuciumată realizată în mare parte de filologii moldoveni, dar și de personalități reprezentând alte domenii ale științei. Puternic strâmtorată de factorul ideologic de partid, o lungă perioadă Academia de Științe s-a aflat în căutarea identităţii lingvistice (or „problema denumirii corecte a limbii” populației băștinașe rămâne actuală și azi). Din 1988, odată cu publicarea „Scrisorii celor 66” denumirea de limbă română a (re)intrat treptat în conștiința publică a unei importante părți a populației și acest lucru s-a datorat elitei intelectuale, care a trezit masele, cu multă răbdare și cu sacrificiu, devenit deja istorie.

Acest domeniu a dat culturii și istoriei moderne mai multe personalități de valoare, a căror biografie se înscrie acum în istoria literelor din Basarabia. Pe lângă poeții, scriitorii, publiciștii națiunii – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vladimir Beșleagă, Constantin Tănase, Vlad Pohilă și mulți, mulți alții care au format nucleul mișcării naționale, au fost și cei care au stat la catedră, îndrumând tineretul studios în lumea cunoștințelor, au participat la elaborarea primele legi de politică lingvistică în condițiile unui bilingvism dezastruos, au cerut de la tribuna din Piața Marii Adunări Naționale dreptate, au ticluit primele versiuni ale articolelor din Constituția tânărului stat independent Republica Moldova, au organizat conferințe în care au spus răspicat care este numele corect al limbii noastre.

Totodată ei sunt cei care au stat la origini, au trecut prin încercări și măcinări ale tipului și regimului, au dus povara moldovenismului pe umerii lor, ca până la urmă să se poată bucura ei înșiși și să-i poată bucura și pe alții cu roadele cercetărilor de valoare obținute pe față sau pe ascuns. Acad. Nicolae Corlăteanu e considerat „patriarh al lingvisticii româneşti din această margine de Ţară nu numai în sensul venerabilei vârste (...), ci şi în acela de domn, unanim şi meritoriu recunoscut, al limbii române din Basarabia. Cu tot orgoliul, cu toată rânza, cu toată invidia şi ranchiuna ce ne caracterizează, nu putem să nu recunoaştem că Nicolae Corlăteanu este, la ora actuală, în Basarabia, cel mai mare lingvist, unus et leo”. Filologul din a cărui manta au ieșit toți, într-un Testament lăsat urmașilor, avea să zică: „Mai mult decât am făcut, n-am putut să fac. Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului neam românesc. Eram, dragii mei, „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii – copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr.”

Prin anii 1990, acad. Nicolae Corlăteanu a fost blamat din cauza că ar fi promovat „teoria” celor două limbi romanice orientale (română și moldovenească). După reconsiderarea aportului acestuia, i se va recunoaște totuși meritul de a fi promovat adevărul printre rânduri, cum li se vor recunoaște, de altfel, meritele și altor lingviști care au avut neșansa de a activa în condiții total neprielnice. Nu toți au avut curajul să înfrunte ideologia timpului. Corlăteanu nu putea fi pur și simplu scos din ecuație, de la el se revendica fibra de cunoaștere filologică basarabeană. Pedagog înnăscut, el a sprijinit toate cercetările filologice de-a lungul întregii perioade postbelice până în anii 90 ai secolului trecut. În apărarea patriarhului au sărit colegii și discipolii distinsului profesor: Silviu Berejan, Nicolae Bileţchi, Anton Borş, Eliza Botezatu, Ion Ciornâi, Haralambie Corbu, Maria Cosniceanu, Mihail Dolgan, Anatol Eremia, Ion Eţcu, Teodor Cotelnic, Marcu Gabinschi, Victor Gaţac, Efim Junghietu, Vlad Pâslaru, Vlad Pohilă, Constantin Popovici, Rubin Udler, care erau colegi de la Academie, unde a activat întreaga viață. În 1995, acad. Nicolae Corlăteanu prezintă la Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, în prezenţa conducerii de vârf a republicii şi a unui numeros public, comunicarea Româna literară în Republica Moldova (istorie şi actualitate), un crez al distinsului profesor, spus răspicat în al 12-lea ceas. Să reținem deci că marea majoritate a cadrelor didactice de la instituţiile de învăţământ superior din republică au trecut prin şcoala lui Nicolae Corlăteanu. Printre ei se numără reputați specialiști precum: Vasile Coroban, Gheorghe Bogaci, Ion Vasilenco, Ion Mocreac, Nicolae Pecec, Ion Osadcenco, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș, Valentin Mândâcanu, Vasile Melnic, Ion Melniciuc, Vitalie Marin, Petru Tolocenco, Constantin Tanase, Vasile Pojoga, Valeriu Rață ş.a.).

Un alt înaintaș de marcă, acad. Silviu Berejan, a rămas în istoria literelor basarabene ca lingvistul cu cea mai temeinică pregătire în domeniul lingvisticii generale, semanticii, lexicologiei și lexicografiei, cea din urmă fiind una dintre cele mai dificile activități de filolog. Un timp a plătit și el „tribut Cezarului”, dar în perioada deșteptării naționale a basarabenilor a substituit frica cu un curaj aparte, pledând pentru argumentul științific în ceea ce privește denumirea limbii pe care o vorbim și veșmântul grafic cel mai adecvat al limbii române – grafia latină. Meritele acad. Silviu Berejan sunt unanim recunoscute în ştiinţa naţională şi internaţională, fiind considerat savantul cel mai de seamă din Republica Moldova în lingvistica românească, atât sincronică, cât şi diacronică. Studiile sale publicate atât în limba română, cât și în limba rusă, s-au bucurat de aprecierea tuturor specialiștilor din domeniu atât din România, cât și din fosta Uniune Sovietică. În ceea ce privește recunoașterea valorii înaintașilor, prof. Nicolae Mătcaş zicea, cu amărăciune, că „...suntem extrem de zgârciţi în aprecierea colegilor... Un titan al ştiinţei contemporane, cum este compatriotul nostru Eugen Coşeriu poate să-l numească pe Silviu Berejan mare lingvist, noi însă – nu... Şi totuşi, va trebui să recunoaştem... că domnul profesor şi academician Silviu Berejan, chiar dacă e din sat de la noi”, este un m a r e l i n g v i s t. Poate că cel mai mare din lingviştii la activ pe această palmă de pământ românesc, care se numeşte Basarabia, după academicianul Nicolae Corlăteanu”. Distinsul savant afirma: „Lingvistica nu m-a făcut fericit decât în puţinele cazuri când făceam abstracţie de obiectul direct al preocupărilor mele de căpetenie – limba din Republica Moldova, când mă cufundam în lingvistica pură, ca să zic aşa, acolo unde aveam de a face exclusiv cu ştiinţa, nu şi cu politica, cu ideologia. Numai atunci când m-am ocupat de lingvistica teoretică, de lingvistica generală, am simţit adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică, pentru cercetare, pentru studiu în genere (fără comandă de sus, fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi, mai ales, fără reticenţele pe care ţi le impui singur, tot din laşitate în primul rând, şi care sunt şi ele extrem de împovărătoare). Am regretat nu o dată că am plecat de la matematici, unde politica şi ideologia nu se puteau implica în măsura în care se implicau în ştiinţele umanistice”. Poate anume de aceea a căutat să facă „din lingvistică un fel de matematică”. Chiar și așa, acad. Silviu Berejan a construit în timp o adevărată școală (cu peste douăzeci de doctoranzi) în domeniul pe care l-a profesat, care a dezvoltat direcții și tematici, inclusiv coșeriană, de o importanță covârșitoare, fără de care spunea că „suntem în panică interioară”. Anume nevoia de Coşeriu l-a împins spre modele teoretice de mare calibru precum Coșeriu, orientându-i și pe discipolii săi (Gheorghe Popa, de ex.). Alți discipoli (Vasile Bahnaru, de ex.), mai cutezători decât învăţătorul lor, au început să contrapună „lumii idolilor” „lumea ideilor” (Mihai Cimpoi).

Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Silviu Berejan sunt fondatorii unor școli lingvistice axate pe studierea limbii române sub toate aspectele ei, școli care au apărut și s-au consolidat în două dintre cele mai importante centre academice din spațiul românesc dintre Prut și Nistru: Academia de Științe a Moldovei și Universitatea de Stat din Moldova. Importante centre de filologie românească s-au format și se dezvoltă în continuare la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și Univesritatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți.

Bazele studierii științelor limbii în cadrul Universității de Stat din Moldova sunt puse în martie 1946, atunci când este semnat ordinul cu privire la organizarea acestei instituții, care presupunea, printre altele, deschiderea Facultății de Istorie și Filologie, iar ulterior și a unei catedre de specialitate. Catedra nou-creată se dezvoltă și se completează cu specialiști, doctori habilitați și doctori conferențiari, așa încât la mijlocul anilor 1960 ajunge la 12 persoane, iar în 1970, în baza Catedrei de limbă „moldovenească”, este creată și Catedra de lingvistică generală și romanică. Și aceste unități didactico-științifice au evoluat, dând naștere unor noi catedre (Catedra de filologie clasică, bunăoară, închisă și redeschisă pe parcursul anilor de câteva ori), cu denumiri diferite și cu un număr de cadre didactice care depășea 20 de persoane. Cert este că membrii catedrelor care au funcționat în cadrul Universității de Stat din Moldova au reușit să constituie un nucleu important în mediul academic, aici conturându-se mai multe direcții de cercetare: sintaxă funcțională și transformațională, semantică și gramatică, sociolingvistică, lingvistică generală și contrastivă, cultivarea limbii și stilistică, fonetică, dialectologie și istoria limbii. Deși principala preocupare a universitarilor era pregătirea specialiștilor filologi, iar de aici elaborarea cursurilor teoretice și practice și a programelor de studii, publicarea materialelor didactice pentru studenți, interesul pentru știință aici a fost întotdeauna o prioritate. Prin eforturile decanilor (printre care Vitalie Marin, Mihail Purice, Iraida Condrea), ale prodecanilor, ale șefilor de catedre și ale profesorilor care au activat aici, Facultatea de Litere (până în 1993 Facultatea de Filologie), deși a fost restructurată de mai multe ori, a reușit să păstreze componenta cercetare și deci să rămână un for important științific, dar și un centru cultural de referință. Nicolae Corlăteanu (primul șef al Catedrei de limba și literatura „moldovenească”; una din aulele universitare îi poartă astăzi numele), Anatol Ciobanu (prodecan al facultăţii în 1963–1966, iar din 1976 până în 2009 șef de catedră), Ion Ciornâi (șef de catedră în 1971–1993), Vitalie Marin (decan într-o perioadă de mari restructurări 1987–1993), Mihail Purice (decan în 1993–2005), Iraida Condrea (din 1994: prodecan, apoi decan, șef de catedră, director al școlii doctorale în cadrul Facultății de Litere), Ion Dumeniuk, Vladimir Zagaievschi, Ion Melniciuc, ș.a. sunt nu doar profesorii îndrăgiți de studenți și oamenii de cultură așteptați la radio și TV sau urmăriți în presă, ascultați și urmați în Piața Marii Adunări Naționale, ci și autorii unor studii de primă importanță în domeniul gramaticii limbii române, sociolingvisticii, stilisticii și cultivării limbii, dialectologiei și istoriei limbii române, predării limbii române la alolingvi. Manualele editate de filologii români auspiciile catedrelor universitare și consacrate unor aspecte fundamentale ale limbii („Limba moldovenească literară contemporană”, „Istoria limbii moldovenești literare”, „Sintaxa și semantica”, „Curs de gramatică istorică a limbii române”, „Stilistică și cultivare a vorbirii”, „Sociolingvistica”, „Traducerea din perspectivă semiotică”, „Introducere în lingvistică”, „Lingvistica generală” etc.) rămân un punct de reper pentru generații de studenți. Impresionează nu doar varietatea intereselor științifice ale profesorilor, dar și volumul de materiale didactico-științifice publicat (de exemplu, în perioada 1970-1993 membrii catedrelor cu profil lingvistic de la facultate au publicat peste o mie de monografii, articole, dicționare și manuale, inclusiv pentru școală).

Din pleiada pedagogilor cu vocație, care au contribuit la formarea mai multor generații de filologi, subliniem prezența m.c. Anatol Ciobanu, distins cărturar și promotor al valorilor naționale, al normelor literare în utilizarea limbii materne. A fost un specialist notoriu în domeniul sintaxei, semanticii, sociolingvisticii etc. și a știut mereu să mențină atenția trează studenților și să le dezvolte simțul limbii. Elementele de noutate, rezultate din cercetările domnului profesor, au fost difuzate frecvent în aulele universitare, îmbogăţind conţinuturile disciplinelor predate studenţilor, masteranzilor și doctoranzilor – viitori fiologi. Conștient de rolul şi însemnătatea socială şi morală a nobilei profesii de dascăl universitar, prin întreaga sa activitate didactică, ştiinţifică şi managerială, profesorul Anatol Ciobanu a cultivat oameni erudiţi pentru a asigura continuitatea în dezvoltarea ştiinţei filologice: Iraida Condrea, Ludmila Zbanț, Sabina Corniciuc, Claudia Cemârtan, Veronica Purice, Inga Druță și mulți alți doctori în filologie și doctori habilitați, profesori universitari și învățători, ziariști, redactori sau scriitori. Profesorul Anatol Ciobanu are peste 40 de discipoli, printre care doctori și doctori habilitați, la rândul lor, deschizători de noi direcții în știința limbii.

Dar titulari ai catedrelor de limbă română la Universitatea de Stat au fost nu doar cadrele universitare, dar și cunoscuții lingviști Silviu Berejan, Alexandru Dîrul, Vasile Soloviov, George Rusnac și mulți alții, implicați activ și în participare și organizare de conferințe științifico-metodice, simpozioane științifice. Profesorii universitari, pe lângă misiunea de a transmite în aulele universitare lumina cărții, și-au asumat și înalta responsabilitate socială de a depăși ideologia comunistă, de a se implica plenar în activitatea de renaștere națională.

Situați între Est și Vest, mai toți basarabenii au învățat o lungă perioadă la două școli, acesta fiind pentru ei și pentru toată lumea un atu și un dezavantaj în același timp. În funcție de pregătire, această comunicare cu două spații total diferite a dat, în timp, atât realizări, cât și mari eșecuri. Printre cei care au urmat modelul Corlăteanu, modelul Berejan, modelul Ciobanu, alte modele de profesori dedicați, iar mai presus de toate – modelul Coșeriu, se numără o întreagă comunitate de lingviști mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți din Republica Moldova. Anume ei au creat un mediu în care a pâlpâit lumina cunoașterii „omului și limbajului său” (Eugen Coșeriu). Ea pâlpâie în continuare, ca să putem azi rosti, fără teamă, întregul adevăr.

Doctor habilitat în filologie Aurelia HANGANU

Surse:

Aurelia Hanganu, Şi iarăşi despre… limba noastră. Akademos: revistă de Ştiinţă, Inovare, Cultură şi Artă. 2009, nr. 1, 89-92. ISSN 1857-0461
Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Disponibil: https://www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=hotariri&docid=476
Oameni ai cuvântului. red responsabil Aurelia HANGANU, autori: Aurelia Hanganu, Elena Ungureanu, Elena Varzari, Chișinău 2020. ISBN 978-9975-89-189-9. Disponibil : https://zenodo.org/record/4916844

LITERATURA DIN REPUBLICA MOLDOVA, UN CADRU DE TREIZECI DE ANI

Literatura din Republica Moldova cuprinde sau, mai exact, ar trebui să cuprindă creațiile tuturor etniilor care conviețuiesc pe teritoriul statului ce și-a declarat independența la 27 august 1991. În lipsa ofertelor pregnante, al unui spirit de emulație și inovație literară în limbile celorlalte etnii, când se vorbește de literatura din Republica Moldova se face referință la creația verbală a populației majoritare vorbitoare de limbă română și, prin urmare, se vizează un segment al istoriei literaturii române cu tradiție seculară și un panteon al scriitorilor clasici și moderni. Conjuncturile istorice, politice și culturale ale evoluției de până și de după constituirea noului stat i-au dat literaturii în limba română din teritoriul inter riveran un specific în contextul general-românesc, dictând utilizarea termenului de referință „Literatura română din Republica Moldova” sau, mai general, „Literatura română din Basarabia”.

Reconfigurarea hotarelor geografice și sociopolitice din 1991, trecerea la alfabetul latin, libertatea de creație au adus modificări radicale în viața culturală și, implicit, în procesul literar din spațiul între Nistru și Prut. Odată desprinși de obligația de a reprezenta literatura „moldovenească” în cadrul multinațional al URSS-ului, scriitorii de limbă română de aici și-au dorit reintegrarea organică în literatura română din România, de care au fost separați forțat în 1944. Cu toată disponibilitatea părților și filiațiile spirituale, procesul de sincronizare a formelor de expresie s-a dovedit a fi unul dificil, întrucât deceniile de sfâșiere politică și izolare culturală, de ideologizare și înstrăinare națională au creat goluri de cultură, diferențe de limbaj și de sensibilitate. Amalgamul de complexe lingvistice și identitare apărut ca urmare a integrării și a revizuirii valorilor la care s-a adăugat o bătălie canonică generaționistă nu au împiedicat însă manifestările dinamice ale unui număr mare de scriitori cu viziuni și gusturi estetice diferite, constituind, în partea stângă a Prutului, imboldurile unei vieți literare autentice și unei literaturi vii și, din nou, în liberă evoluție.

POEZIA

Când imperiul sovietic își trăia ultimii ani, câmpul literar de la Chișinău era deja ocupat de poeți vocali din diferite generații. Pe lângă seniorii „generației șaizeciste” Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Aureliu Busuioc, Anatol Codru, Nicolae Esinencu și mai tinerii „promoției șaptezeciste”: Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Vasile Romanciuc, Leonida Lari, au început să se audă vocile reprezentanților unui nou pluton de poeți „optzeciști” ieșit din mantaua Perestroikăi: Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Leo Bordeianu ș.a. Astfel că până în anul 2000, peisajul liric din Republica Moldova s-a arătat plin de contraste și chiar de ciocniri polemice care au pregătit terenul pentru înnoiri estetice. Grație liberalizării pieței, pe la începutul noului secol numărul cărților de poezie, cu inedite sau în antologii, a atins cote nemaiîntâlnite până atunci, înmulțind numărul autorilor, variind formulele poetice.

Având și până în acel moment o deschidere spre temele autohtone cu motive folclorice în expresii metaforice, poezia seniorilor, ale căror nume erau cunoscute din manualele școlare, i-au făcut pe autorii ei și mai populari odată cu angajarea lor în Mișcarea Națională. Publicul a rezonat și a solicitat poezia în care eticul și legendarul național au prevalat esteticului, iar poeții au urcat la tribune. Responsabilitatea civică s-a răsfrânt în creația lor prin intensificarea expresiei, patos solidarizant, freamăt stimulator necesar istoriei în mers. Poeziile cântate de Ion și Doina Aldea-Teodorovici l-au înălțat pe autorul lor, Grigore Vieru, foarte iubit și anterior pentru lirica duioasă despre mamă, maternitate, universul copilăriei și bucuriile simple ale vieții, la nivelul poetului-simbol al suferinței colective și al luptei naționale. La rândul său, Dumitru Matcovschi a dat, în volumele „Imne și blesteme” (1991), „Crucea” și „Neamul Cain” (2008), expresie gravă, maximalistă și oratorică reverberațiilor moralistului supărat pe furiile trecutului comunist, după ce obișnuise cititorul cu versuri folclorice și elegiace. Ca poet-tribun se afirmă și Ion Vatamanu. Poeziile lui, destinate publicului, uzează de limbajul şi forma versului popular, uşor memorabil. Poetul îmbărbătează, cheamă la luptă, nu lipsesc sfaturile, îndemnurile.

Cu o poezie a sentimentului național, militantă, de vigoare civică ies la rampă Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Nina Josu. Poeții care se afirmaseră în anii ’70 cu o poetică a imaginarului și a visului, cu versuri în sonuri imnice și oraculare, mizau acum pe o retorică grandilocventă, pe tonuri apoteotice în stare să trezească conștiința colectivă. Mai cu seamă, Nicolae Dabija, al cărui vers „Ochiul al treilea” a dat numele generației sale, rămâne consecvent programului de apostolat cultural prin poezia de inspirație națională și socială. Dimpotrivă, colegul de generație Vasile Romanciuc se retrage fie în universul cuminte, gnomic și muzical al poeziei clasice, fie în formula poetică neomodernistă favorabilă ambiguității și sugestivității. Poeții Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru și Ion Hadârcă aderă, cu program anunțat sau nu, la poetica livrescă și manieristă a plutonului „optzecist”. Marcela Benea, Iulian Filip și Valeria Grosu își rafinează limbajul plastic cu constelații de simboluri folclorice sau livrești și semnificații profund intime, dând expresie elanurilor și prăbușirilor sufletești.

La momentul „Podului de flori”, fenomenul liric „optzecist” era în deplină lui afirmare în România. Cum poezia este genul cel mai flexibil și cu reacții mai rapide la schimbare, era de așteptat că și la Chișinău primii care vor da semne de schimbare vor fi poeții. Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Lorina Bălteanu, Leo Bordeianu, Valeriu Matei, Teo Chiriac, Călina Trifan, Nicolae Popa, Irina Nechit, Grigore Chiper, Lora Rucan, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Nicolae Leahu s-au anunțat cu o poezie prin care s-au distanțat cu program de temele și limbajele poetice ale predecesorilor. Cu cei dinaintea lor nu rezonau pe linia expresiei „rudimentare”, „anchilozate” a baladescului, a festivismului și poeziei de estradă. Poeții ieșiți din epoca gorbaciovistă fondau astfel o nouă orientare literară, pe care o vedeau ca pe o sincronizare amplă cu literatura română, în special cu „optzeciștii” din dreapta Prutului. Proiectul tinerilor a demarat prin introducerea unui limbaj nou, probat de congenerii lor din România. Datele generale ale acestui limbaj poetic se definesc în pledoaria pentru deliricizare realizată prin demetaforizare, metonimie, citat, referinţă livrescă, intertextualitate, fragmentarism al viziunii, autoreferenţialitate, angajare existenţială, ironie și ludic ca atitudini estetice etc. Poemul lor mizează pe asonanţe, noi ritmuri și intonaţii, sonorităţi argotice, cuvinte „nepoetice” şi sintaxă manieristă. Chiar dacă Eugen Cioclea a refuzat să fie înregimentat în generația „optzecistă”, versurile sale eruptiv-teribiliste sfidând gustul comun din Alte dimensiuni (1991) scot în evidență afinitățile cu aceasta. Și poezia lui Vsevolod Ciornei se desparte de metafore şi de idolatria iconoclastă, desfăşurându-se în gesturi de teribilism jucăuş. Emilian Galaicu-Păun este considerat un reformator şi unul dintre cei mai fervenți şi mai reprezentativi promotori ai postmodernismului literar în spaţiul dintre Nistru şi Prut. Poezia sa se caracterizează prin experimentalism alimentat teoretic de dadaism, semiotică, textualism, intertextualitate, antropologie și se fixează în versuri cizelate cu migală și rafinament livresc. Poemele lui Grigore Chiper sunt prelucrate cu scrupul de bijutier, având frecvente şi subtile aluzii culturale. Majoritatea textelor „optzeciştilor” basarabeni sunt încorporate în antologia Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, publicată în 1995, la editura Arc, care constituie un concludent document de epocă. În afara antologiei au rămas poeți care au debutat mai târziu ca Mircea V. Ciobanu, Maria Șleahtițchi, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu ș.a.

Spre sfârșitul anilor ’90, se profilează o altă latură a „noii poezii basarabene” cu tineri poeți „nouăzeciști” care își anunță iconoclast „dezamăgirea socială”, preferințele pentru minimalismul în expresie și recuperarea autenticului. Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi, Mihai Vakulovski, Steliana Grama duc până în pânzele albe reacția furibundă la minciuna socială şi politică în versuri care refuză procedeele textualiste. Pe deasupra, la răscrucea secolelor, încă o mișcare literară, omologată în grupul poetic „Human Zone” își anunță apariția. Andrei Gamarţ, Daria Vlas, Corina Ajder, Vadim Vasiliu, Alexandru Cosmescu jr. şi alţi câțiva tineri îşi revendică statutul de inovatori și sincronizarea cu „douămiiştii” de peste Prut.

După explozia de oferte de inovare a lirismului din ultimul deceniu al secolului trecut, fenomenul liric din primii zece-cincisprezece ani ai noului secol se arată mai potolit, energiile fiind orientate în cizelarea formulelor anunțate și în îmbogățirea producției de carte. La Chișinău apar, în număr mare, volume și antologii de poezie ale autorilor cunoscuți, dar și ale unor poeți debutanți sau nu, ca Lidia Codreanca, Diana Iepure, Svetlana Corobceanu, Eugenia Bulat, Liliana Armașu, Radmila Popovici, Doina Postolache, Ana Rapcea, Aura Maru, Victoria Fonari, Vitalie Raileanu, Maria Augustina-Hâncu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Igor Guzun, Traian Vasilcău, Zina Izbaș, Maria Pilchin și Ivan Pilchin. Diversitatea formulelor poetice, numărul de lansări de carte și festivaluri de poezie este, în această perioadă, cum nu a mai fost niciodată. Efervescența a creat emulație și, mai spre sfârșitul celui de-al doilea deceniu, s-au anunțat, cuminte dar ferm, poeții născuți în preajma sau după crearea statului Republica Moldova. Vitalie Colț, Virgil Botnaru, Rodica Gotca, Artiom Oleacu, Veronica Ștefăneț, Vitalie Șega, Iulia Iaroslavschi, Anastasia Palii, Tatiana Grosu, Elena Răileanu, Doina Roman-Baciu, Cristina Dicusar, Roman Andriiv ș.a. sunt, așadar, pe de o parte, martorii tranziției postcomuniste și a instalării structurilor oligarhice și, pe de altă parte, beneficiarii unei școli cu disciplinele de limbă și literatură română de calitate și ai libertății navigării pe internet. Scriu o poezie transparentă, biografist-individuală, natural-sinceră și emoționantă despre lumea fragilă pe care o înregistrează în timp ce o urmăresc.

PROZA

Prozatorii născuți între Nistru și Prut s-au conectat mai greu la fluxul timpului, inovațiile narative nu au prea fost încurajate. Există desigur o posibilă explicație: în perioada sovietică, contextul era de în așa măsură ideologizat încât respectarea tradiției era considerată în sine un gest de solidaritate cu modernismul interbelic. Reflexul consolidării în tradiție a avut repercusiuni și după prăbușirea imperiului totalitar, mulți scriitori din Republica Moldova continuând să scrie într-o formulă verificată în timp. Apariția, în 1989, a celor patru volume de „Scrieri” cu povestiri, nuvele și romane ale lui Ion Druță a fost o revelație pentru majoritatea cititorilor care s-au declarat copleșiți de formula lirico-simbolică, baladescă cu influențe din Cehov și Tolstoi, de pitorescul oralității și sonurile crengiene. Foarte curând, devin la fel de căutate cărțile de proză ale lui Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache și Aureliu Busuioc, apreciate pentru limbajul narativ experimental. Cele câteva romane ale lui Paul Goma apărute la Chișinău descoperă cititorului un nume de scriitor-dizident de rezonanță internațională. În cei 30 de ani, lista autorilor de proză de calitate crește, romane și proză scurtă semnează Nicolae Rusu, Vasile Gârneț, Nicolae Popa, Claudia Partole, Vitalie Ciobanu, Ion Anton, Ion Iachim, Ioan Mânăscurtă, Liliana Corobca, Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Olga Căpățină, Ghenadie Postolache, Aurelian Silvestru, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Iulian Ciocan, Oleg Serebrian, Tatiana Țîbuleac, Vlad Grecu, Nicolae Roșca ș.a.

Proza scurtă. Puțini scriitori din Republica Moldova au exprimat valori în spațiul mic al acestui gen după ’91. Numărul lor este poate mai mic decât cel al romancierilor de aici. Faptul se explică prin prejudecată îndelung întreținută că proza scurtă ar fi inferioară romanului sau, cel puțin, un exercițiu pregătitor al acestuia. Ioan Mânăscurtă, Grigore Chiper, Nicolae Rusu, Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Lucreția Bârlădeanu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Spătaru, Olga Căpățînă, Lilia Calancea, Doru Ciocanu, Marcel Gherman ș.a. au demonstrat că, în toată complexitatea de nuanțe și profunzimea insondabilă, spațiul social sau universul uman pot fi exprimate pregnant în densitatea narativă, lapidară și viguroasă a genului scurt. În competiție cu romanul pentru atragerea succesului la public, proza scurtă a trebuit să se remarce prin originalitate, dinamism, inventivitate și fantezie. Poate nu chiar la fel de repede ca poezia, dar proza scurtă din Republica Moldova își are „reformatorii” săi. De exemplu, în volumul de proză scurtă Nisipul de sub picioare (2014), Grigore Chiper mizează pe efectele „ingineriei textuale” și asumarea poeticii „optzeciste”. În ultimii 20 de ani, pe piața de carte au apărut mai multe antologii colective sau de autor cu proză scurtă. De remarcat sunt antologiile de proză scurtă apărute la Editurile Știința și Arc în 2004 și 2017.

Romanul. „Prozatorii basarabeni, ca și cei moldoveni în ansamblu, sunt povestitori prin definiție și întrețin cultul povestirii. Romancierii propriu-ziși sunt extrem de puțini, romanul fiind, în spațiul literar al Basarabiei, o adevărată rara avis”, susține academicianul Mihai Cimpoi în prefață la antologia romanului din Basarabia, apărută la editura Arc în 2004 (Mihai Cimpoi, Drumurile întrerupte ale romanului în Basarabia. În O istorie critică a literaturii din Basarabia. Editura Știința, Arc, 2004, p. 36). Criticul literar are dreptate în cazul în care modelul său de referință este romanul-fluviu, de mari dimensiuni, al lui Constantin Stere. Din perspectiva zilei de azi, există pretexte pentru reevaluarea acestei judecăți critice. Experimentalismul modernist în materie de tehnică narativă din a doua jumătate a secolului al XX-lea și tendința esteticii postmoderniste de a estompa frontierele dintre genuri, făcând insesizabile diferențele între povestire, nuvelă și roman, au creat condiții pentru romanul „scurt”, cu un volum în jur de 200 de pagini, mai pe gustul cititorului grăbit. În ultimii 30 de ani, în spațiu basarabean au apărut, alături de noile ediții ale romanelor scrise în perioada sovietică, multe romane noi.

Romanul este, de regulă, mai interesat de verosimilul social și de faptul istoric. După destrămarea imperiului sovietic, romancierii mai vârstnici sau mai tineri transpun în creația lor dramele și căutările comunității lor marginalizate și traumatizate istoric, mai întâi de tăvălugul sovietizării, apoi de nevoia emigrării. Destinul tragic, frânt sau întrerupt este motivul recurent al romanelor scrise între 1991 și 2020 care reprezintă narativ traiectoria existențială a basarabeanului din istoria ultimelor aproximativ o sută de ani. Lumea lui Paul Goma (Arta Refugii, 1990), Aureliu Busuioc (Lătrând la lună, 1997, Pactizând cu diavolul, 2003, Hronicul găinarilor, 2006), Nicolae Rusu (Șobolaniada, 1998, Pușlamielul, 2017), Vladimir Beşleagă (Cumplite vremi, 2017), Nicolae Dabija (Temă pentru acasă, 2009), Dumitru Crudu (Măcel în Georgia, 2008, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, 2019), Nicolae Popa (Avionul mirosea a peşte, 2013), Nicolae Esinencu (Vin chinezii, 2009) Ghenadie Postolache (Ore particulare de fotosinteză, 2012), Ion Anton (Viața ca amintire, 2013, Oleg Serebrian (Cântecul mării, 2011, Woldemar, 2018, Pe contrasens, 2021), Claudia Partole (Totentanz. Jurnalul menajerei, 2009, Straniera, 2020), Olga Căpățină (Dobrenii, 2018, Mireasa din Kabul, 2018), Liliana Corobca (Un an în Paradis, 2005, Kinderland, 2013), Mihaela Perciun (Satisfacție, 2020), Tatiana Țîbuleac (Grădina de sticlă, 2018), Vlad Grecu (Fabrica de genii, 2018), Pavel Păduraru (Karlik, 2006, Moartea lui Igor Alexandrovici, 2017) sau Lucreția Bârlădeanu (Misterul din Vest, 2020) ș.a. se arată în ruptură. Universul interior al personajelor este al omului auto-marginalizat, aflat în profundă criză şi îndoială. Figuri singuratice, contemplative, sortite traiului izolat la marginea acceptării sociale, ele au căzut atât din sistemul sovietic, cât și din cel instalat după destrămarea imperiului. Formele narative și estetice de exprimare a acestui laitmotiv se manifestă variabil, de la structurile tradiționale la expresii radicale. Romanele lui Alexandru Vakulovski (Pizdeț, 2002), Constantin Cheianu (Sex și Peresroika, 2009) și Ștefan Baștovoi (Iepurii nu mor, 2007), de pildă, aleg atitudinea ironică și limbajul de pamflet licențios pentru a reprezenta această stare.

Figură diferită în materie de artă narativă și formă de reprezentare a realului în acest peisaj dens fac romanele lui Vitalie Ciobanu (Schimbarea din strajă, 1991), Emilian Galaicu-Păun (Gesturi. Trilogia nimicului, 1996, Țesut viu, 2014), Ghenadie Postolache (Rondul, 2000) și Val Butnaru (Negru și roșu, 2017, Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu, 2017). Primii doi ilustrează disponibilitatea de sincronizare cu proza textualistă. Vitalie Ciobanu se preocupă de schimbarea statutului instanțelor narative, de testarea imaginară a diverselor limbaje și experimentează metaficțiunea istoriografică. Ca adept al esteticii postmoderniste, Emilian Galaicu-Păun renunță sa exploreze spații transcendente și își centrează atenția pe ființa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale – pe corp, care este și text totodată. Universul lui Ghenadie Postolache este unul al repetabilității inexorabile a stereotipurilor lingvistice și ale exercițiilor combinatorii, în care subiectivitatea nu-și găsește locul. Val Butnaru reia ideea ambițioasă a scriitorilor interbelici de a crea așa-numitul „roman total”, dar pe care o realizează cu alte mijloace tehnice, mai apropiate de naratologia textualistă: cu noduri de evenimente, istorii suprapuse și paralele, trimiteri livrești, intertextualitate, sugestii, citări și parodieri.

Ludicul, ironicul, parodicul, hiperbola, grotescul, sentimentul apocaliptic, transformă o topologie recognoscibilă într-un tărâm fantasmagoric în romanele lui Anatol Moraru (Turnătorul de medalii, 2008), Iulian Ciocan (Înainte să moară Brejnev, 2007, Tărâmul lui Saşa Kozak, 2011, Iar dimineața vor veni rușii, 2015, Damă de cupă, 2018) și Nicolae Spătaru (Măștile lui Brejnev, 2020). Anatol Moraru scrie un soi de literatură carnavalescă, a cărei figură centrală este „diletantul bine informat”, schimbând cu dezinvoltură ludică registrele verbale. Într-un limbaj ce camuflează cerebralitatea machiavelică și subtilă, dar tăioasă ironie ca la R. Musil, cu intrigi fantastice în maniera lui Thomas Pynchon, temele tranziției moldovenești capătă proporţii urieșești-rabelasiene în romanele lui Iulian Ciocan. Romanul lui Nicolae Spătaru este o distopie, cu inserții evidente de fantezie gogoliană sau bulgakoviană, ce descrie cu umor grotesc viața unei comunități de oameni trecuți printr-un experiment ideologic.

Mai puține la număr sunt romanele realizate cu „conștiință deplină a ficţiunii”, care rup aproape de tot (dacă e posibil așa ceva!) legăturile cu contextul sau în care locul acțiunii, chiar dacă poate fi recunoscut, joacă rolul de decor convențional. Romanul Doinei Postolache, Un secret în Los Angeles (2019) este o feerie magică cu explorări creative în imaginarul credinței în metempsihoză. Promițătoare se anunță tânăra prozatoare Bianca Scurtul prin romanul-ficțiune Și s-a făcut întuneric (2019).

DRAMATURGIA

Formele teatrale lansate în perioada modernismului interbelic românesc nu au avut continuitate în RSSM, ideologicul a întârziat cu mult evoluția dramaturgiei de calitate în limba română. În timp ce teatrul occidental din a doua jumătate a secolului trecut stătea sub semnul absurdului, producând o ruptură față de teatrul clasic, în spațiul dintre Nistru și Prut acesta încerca să supraviețuiască sub umbrela temelor rurale. Liberalizarea din anii ’80 a permis dramaturgiei de aici să sincronizeze cu noile formule estetice, românești și universale. Autorii au dat predilecție modelelor Beckett, Ionesco, Pirandello și Purcărete. Mai cu seamă, Teatrul „Eugène Ionesco” de la Chișinău, fondat imediat după declararea Independenței, a încurajat „noul teatru” și inovarea structurilor dramatice. În paralel, teatrul de după ’91 s-a revitalizat și prin punerea în scenă a unor piese de valoare, scrise de scriitori convertiți la dramaturgie încă în perioada sovietică, ca Dumitru Matcovschi, Ion Druță și Aureliu Busuioc.

Așadar, la răscrucea secolelor, teatrul absurdului a fost acela care a dat tonul schimbării de viziune în crearea textului dramatic al autorilor din Republica Moldova. În acest context estetic se afirmă Val Butnaru cu un număr impresionant de piese ironic-tragice și livrești Simfonie în bi bemol major (1992), Iosif și amanta sa (1993), Saxofonul cu frunze roșii (1997), Cum Ecleziastul discuta cu Proverbele (1999), Șase autori în căutarea unui personaj (2001), Avant de mourir (2008) și Nicolae Negru cu piesa alegorică Revine Marea Sarmațiană și ne întoarcem în Carpați (1998). Dumitru Crudu scrie piese mai preocupate de realitatea politică, precum Crima sângeroasă din Stațiunea Violetelor (2001), Duelul și alte texte (2004), Oameni ai nimănui (2012), în acord cu gustul său pentru autenticitate.

După anul 2000, teatrele din Republica Moldova montează piese cu trimiteri directe la cotidian și realitate. Dramaturgii recurg la stilul reportericesc de transmitere a evenimentelor curente. Cruzimea realității atrage cruzimea limbajului, pe care Nicoleta Esinencu nu îl îmblânzește nicicum în piesele sale șocante Cum să scrii o piesă, Fuckyou, eu.ro.Pa!, A șaptea kafana, Dragă Moldova, putem să ne pupăm puțin de tot? Selecția de texte din antologiile apărute la editurile Știința și Arc în 2004 și 2017 creează o perspectivă de ansamblu a dramaturgiei autohtone.

ESEUL LITERAR

În înțelegerea lui teoretică, eseul ca gen de frontieră, „semiliterar, la intersecția structurilor imagistice și ideologice, o interferență de lirism și reflecție”, care „încearcă să ofere o soluție, nu o impune” (A. Marino) este chiar orara avis în ultimii 30 de ani în Republica Moldova. Această ipoteză e valabilă în cazul în care eseul, ca specie de proză eminamente literară, chiar dacă presupune comentariul asupra unor teme de cunoaștere, nu este confundat cu articolele de opinie sau cu studiile de critică, teorie și istorie literară, lucru care nu ar fi o eroare gravă în contextul înțelegerii postmoderniste a genurilor cu hotare permeabile.

Dintre criticii și istoricii literari, mai aproape de eseu sunt scrierile lui Mihai Cimpoi. De la cărțile sale Lucian Blaga. Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul (1997), Cumpăna cu două ciuturi (2000), Brâncuși, poet a ne-sfârșirii (2001) și până la cele dedicate lui Eminescu, scrisul îi îmbină în manieră inconfundabilă, elegantă și atrăgătoare expresii poetice și concepte filosofice. Forțând ușor lucrurile, am putea trece la eseu articolele de opinie în care autorii își expun părerile și judecățile de gust pe marginea unui subiect teoretic sau a unui text literar. Am putea obține în acest caz o listă mai consistentă a eseului scris în spațiul interriveran în care ar intra, de pildă: Poezia de după poezie (1999) de Emilian Galaicu-Păun, Lampa și oglinda (2001), Șlefuitorul de lentile (2005) de Leo Butnaru, George Meniuc sau Întoarcerea la Ithaca (1999), Emisferele din Magdeburg (2005) de Arcadie Suceveanu, Metafizica de Ioan Mânăscurtă sau colecția din Raftul cu himere (2004) de Eugen Lungu.

CRITICA, ISTORIA ȘI ISTORIA LITERARĂ

După Declarația de Independență, studiul literaturii, circumscris în acea perioadă, cu mici excepții, institutului academic, s-a orientat spre procesul de recuperare și revizuire a trecutului, pe de o parte, și de reabilitare a limbajului critic și a eșafodajului teoretic modern, pe de altă parte. Primele modele pentru ambele demersuri au servit lucrările criticilor și cercetătorilor literari de peste Prut, de unde a început să vină masive donații de carte și unde s-a mers la stagii de documentare sau la studii universitare și doctorale. Modelul mai vechi al Istoriei... lui G. Călinescu a servit ca reper criticului Mihai Cimpoi în lucrarea sa fundamentală O istorie deschisă a literaturii din Basarabia (1996); criteriul critic al lui Alexandru Paleologu anunțat în Bunul-simț ca paradox (1972), dezvoltat și aplicat asupra literaturii scrise după revoluția românească din decembrie 1989 de Laurențiu Ulici în cărțile Puțin, după exorcism...(1991) și Dubla impostură (1996), a fost preluat de criticul Andrei Țurcanu în cartea sa Bunul simț (1996); demersul de afirmare a unei noi paradigme lirice a criticului Nicolae Leahu în Poezia generației ’80 (2000) nu e străin de preocupările lucrării de doctorat, devenită carte, a lui Mircea Cărtărescu despre Postmodernismul românesc (1999).

Revelația procesului de revizitare a trecutului literar a constituit perioada interbelică. Articolele lui Vasile Badiu, Veronica Bâtcă și, mai ales, studiile criticilor și istoricilor literari Alexandru Burlacu (antologia Scriitori de la „Viața Basarabiei” (în colaborare cu Alina Ciobanu), 1990, Mișcarea literară din Basarabia anilor ’30: atitudini și polemici, 1999, Literatura română din Basarabia. Anii ’20-’30, 2002), Alina Ciobanu (Spriritusloci: variațiuni pe o temă, 2001), Aliona Grati (Magda Isanos. Eseu despre structura imaginarului, 2004, Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20-’30, 2007) au scos în atenția tuturor autori cvasinecunoscuți în spațiul interriveran.

În primele decenii ale acestui secol, tonul în studiul literaturii l-au dat universitarii ale căror cărți cuprind lucrările de doctorat susținute la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Moscova sau Paris. De menționat în acest sens monografiile: Tranziția în literatură și postmodernismul (2002) de Sergiu Pavlicenco, Pariziana românească: mit și realitate (2006) de Elena Prus, Totul este un palimpsest (2007) de Grigore Canțâru, Cuvântul celuilalt. Dialogismul romanului românesc (2011) de Aliona Grati, Poezia optzecistă basarabeană. Schimbare de paradigmă (2013) de Grigore Chiper, Manierismul românesc. Manifestări şi atitudini (2015) de Lucia Țurcanu, Romanul generației ’80. Construcție și prezentare (2014) de Maria Șleahtițchi, Sfârșit de secol românesc. Decadentismul literar și ideea de decadență (2016) de Adrian Ciubotaru, Anotimpurile Persefonei. Proza feminină din Italia secolului al XX-lea (2011) de Tatiana Ciocoi, (fragmentul Auto)ironia şi (auto)parodia în „Levantul” de Mircea Cărtărescu (2014) de Ludmila Șimanschi, Eternul Orfeu (2005) de Margareta Curtescu (Maria Ambramciuc), Cunoaştere şi autenticitate: drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică (2008) de Diana Vrabie ș.a. Mai puțin viguroase, cercetările în teoria literaturii au vizat legăturile între dialogism și intertextualitate, studiile lui Anatol Gavrilov fiind reprezentative în acest sens.

Nu mai puțin interesantă este critica literară curentă, fenomen ce a alcătuit conținutul celor câteva reviste de cultură care au modelat gustul estetic după ’91. Fenomenul editării cărților cu colecții de cronici nu s-a arătat a fi de amploare, fie din cauza lipsei interesului din partea cititorilor, fie din motivul trecerii acestei activități în spațiul internetului. Câteva cărți se cer a fi menționate: Salahorind... Articole, cronici, portrete și medalioane literare (2008) de Ion Ciocanu, Deziluzii necesare (2014), Tratat cu literatură (2015) de Mircea V. Ciobanu, Scribul din grădina fermecată (2014), Revanșa literaturii (2019) de Vitalie Ciobanu, Cronici în rețea. metaliteratură.net (2016) de Aliona Grati, Realități poetice în zigzag (2017) de Maria Pilchin, Tentația identității (2020) de Oxana Gherman.

LITERATURA ÎN LIMBA RUSĂ

Câteva nume de scriitori de limbă rusă se impun totuși în spațiul literaturii din Republica Moldova. Oleg Krasnov cu prozele Repetitor [Репетитор] (2013) și Șelkovitza [Шельковица] (2014); Miroslava Metleaeva cu volumele de poezie Ia jivu sredi vas [Я живу среди вас] (1992), Pesni noci [Песни ночи] (1994), Teni noci [Тени ночи] (2002); Irina Naidionova cu volumul de poezie Formula tzveta, [Формула цвета] (1997) și de proză Scvozi solnecinîie dojdi [Сквозь солнечные дожди] (2004); Oleg Panfil cu proza Piromania [Пиромания] (2006); Mihail Potorak cu volumul de proză Idiot veter k iugu [Идёт ветер к югу] (2015), Olesea Rudeaghina, Serghei Uzun (scriitor găgăuz), Serghei Riazanțev, Alexandra Iunko ș.a. alcătuiesc o insulă literară cu puține legături pe continentul legislator de establishment. Creația scriitorilor ruși din Republica Moldova a fost cuprinsă în volumul antologic Antologhia Belîh Arapov [Антология Белых Арапов] (2015).

Dr. hab. Aliona GRATI