- 2434
Limba de stat și știința limbii în Republica Moldova
Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova stabilește, definitiv, și fără posibilitatea de a fi supsă vreunei căi de atac, faptul că, textul constituțional primar al Declarației de independență prevalând, limba de stat a Republicii Moldova este limba română. Chiar și așa, Constituţia Republicii Moldova (art. 13) încă mai păstrează prevederea că limba oficială (de stat) în Republica Moldova este limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine.
Standardul internațional ISO 639 menționează și el că identificatorii mo și mol (introduși în anul 2008) sunt suprimați, fiind înlocuiți de ro și ron (639-2 / T) și rom (639-2 / B), identificatorii actuali de limbă care vor fi folosiți pentru varianta limbii române cunoscută și sub numele de moldovenească, Moldavian (en), moldave (fr).
Vorbită de mai bine de 3,5 mil. de locuitori ai ţării, de-a lungul timpului, limba de comunicare folosită în Moldova, Muntenia şi Transilvania, a fost numită diferit: moldovenească, valahă / volohă, muntenească sau românească.
Studiile relevă că în sec. XIV–XV, odată cu formarea statului medieval moldovenesc, calificativul „moldovenesc” a început să fie utilizat şi cu referire la limba vorbită în Ţara Moldovei; glotonimul adjectival „moldovenesc” are la bază substantivul „moldovean”/„moldovan” folosit ca etnonim pentru noua formaţiune statală. El a fost pus în circulaţie anume ca semn distinctiv, în calitate de denumire locală a uneia dintre cele două varietăţi ale masivului glotic romanic nord-dunărean, reflectând teritoriul de răspândire a ramurii corespunzătoare, susţine redutabilul lingvist, academicianul Silviu Berejan.
În acelaşi timp, cele mai vechi mărturii, acte ale cancelariei domneşti sau relatări ale călătorilor străini, vorbesc despre limba valahă / volohă. Printre acestea, se menţionează că jurămîntul lui Ştefan cel Mare de la Kolomeea, din 1485, a fost tradus „ex valachico in latinum” (din valahă în latină). Totodată, acest jurământ, menţionează reputatul lingvist român S. Puşcariu, este „întâia urmă databilă despre întrebuinţarea limbii moldoveneşti”. De aceeaşi părere sînt şi academicianul N. Corlăteanu şi doctorul în filologie M. Purice, care conchid că „acest act a fost tălmăcit din moldoveneşte în latină, dar regele l-a primit în limba slavonă”. Notarul Simeon Swierowski a tradus, la 25 iunie 1595, la Cracovia un răvaş al lui Petru Şchiopu „ex lingua valachica” (din limba valahă). În 1574, un călător francez, Pierre Lescalopier, observa că locuitorii Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei îşi numesc graiul său „românesc”.
Cronicarii moldoveni au încercat să argumenteze caracterul şi originea latină a limbii noastre: Grigore Ureche vorbeşte despre „limba noastră moldovenească”, dar totodată aminteşte că „Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal, şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag...”, iar M. Costin afirmă: „...măcară că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm «ştii moldoveneşte?», ce «ştii râmleneşte?»” şi include în „Cronica polonă” un capitol „Despre limba moldovenească sau rumânească”.
Originea latină (romanică) a limbilor vorbite pe teritoriul statelor Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei a fost acceptată, după o lungă evoluţie şi controverse, atât de elitele timpului, cît şi de masele populare. Lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (1716) configurează tocmai această construcţie: romanicii – baza, moldovenii şi valahii – cei care s-au constituit ulterior pe aceste temelii romanice comune”. Totodată, Dimitrie Cantemir vorbeşte deopotrivă despre „limba moldovenească ce se potriveşte mai mult decît oricare altă limbă cu cea romană”, despre „graiul moldovenesc” şi despre „limba româniască” pe care a fost „izvodit” „Hronicul ...”, subliniind că valahii şi ardelenii „se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decît al lor, cu toate că vrăjmăşiile dintre moldoveni şi valahi îi împiedică s-o spună”.
Glotonimul „moldovenesc” a continuat să fie utilizat, neterminologizat, şi de către localnicii din zona Moldovei de Est anexată de către Rusia, redenumită „provincia Basarabia”. Oficialităţile ţariste operau cu noţiunile „basarabean” şi „basarabeni”. Această denumire a fost acceptată şi în dreapta Prutului, atît de moldovenii de acolo, cît şi de munteni. Noua denumire însă nu conţinea nimic din ceea ce ar fi indicat sau sugerat elemente sau esenţe referitoare la glotonimul, etnonimul, istoria şi tradiţiile culturale ale populaţiei noii provincii, care îşi ziceau „moldoveni”, păstrându-şi vechile tradiţii şi glotonimul „limba moldovenească”, afirmă academicianul Haralambie Corbu.
Legea semnată la 2 august 1812 de ţarul Aleksandru I, împăratul Rusiei (art. 19) prevedea pentru populaţia Basarabiei că toate afacerile litigioase (pricinile de judecată) vor fi soluţionate în limbile rusă şi moldovenească. În 1818, prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei”, limba moldovenească este declarată limbă oficială, alături de cea rusă. Situaţia s-a păstrat numai până în 1828, cînd drept limbă oficială este legiferată doar rusa, limba localnicilor fiind scoasă din uzul la nivel de stat. Aceasta din urmă mai rămâne să funcţioneze ca obiect de predare în învăţământ până în 1871, de atunci în toate sferele sociale funcţionează numai limba rusă. În Basarabia, sintagma „limbă moldovenească” va fi repusă în uzul oficial abia spre sfîrşitul sec. XIX şi la începutul sec. XX, zemstvele basarabene cerând introducerea „limbii moldoveneşti” ca disciplină obligatorie în şcoală şi libertatea predării în limba maternă.
Paralel, în Principatul Moldovei, prin Regulamentul Organic din 1831 (art. 421) drept limbă oficială este declarată limba moldovenească.
Referitor la identitatea limbii moldoveneşti cu limba română în timpul Imperiului Rus n-au existat îndoieli: chiar dacă se utiliza calificativul „limbă moldovenească”, n-a fost interzisă publicarea unei serii de cărţi şi manuale în care să se folosească noţiunea „limba română” cu referinţă la limba populaţiei din Moldova. De exemplu, la Sankt Petersburg, în 1827, Ştefan Margela publică „Gramatica rusască şi românească”; I. Hâncu (Ghinkulov) vorbeşte în gramatica sa, publicată la Petersburg în 1840, despre limba „valaho-moldavă”; I. Doncev îşi intitulează manualul bilingv publicat la Chişinău în 1865 (cu litere latine) şi destinat şcolilor din Basarabia „Cursulu primitivu de limba rumână” etc.
Pe de altă parte, în Moldova aflată în componenţa României, sec. XIX este marcat de lupta condeierilor împotriva influenţelor latinizante şi de natură străină asupra limbii. Atunci Alecu Russo nega că „limba noastră ar fi săracă”, susţinând că, deşi există deosebiri între „provincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut şi mai avem încă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înţelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul”. Tot atunci apar renumitele scrieri ale lui Vasile Alecsandri persiflând aceleaşi „stricături de limbă”. Scriitorul va menţiona în mod deosebit că „Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute... A se atinge fără respect de acest altar e o profanare, a cerca de a-i schimba forma sa originală spre a-i da o aparenţă străină este un act de pedantism şi chiar de nebunie”.
Astfel, în Republica Democrată Moldovenească (proclamată la 2 decembrie 1917), Sfatul Ţării a decis că limba de învăţământ să fie limba moldovenească: art. 78 al proiectului de Constituţie al Republicii nou-formate stipula: „Limba moldovenească, limba oficială a statului, este obiect de învăţătură obligatorie în toate şcolile republicii”. Totodată, glotonimul este amintit în titlurile câtorva dicţionare bilingve editate în Basarabia.
În timpul aflării Basarabiei în componenţa României (1918–1940), glotonimele „limba moldovenească” şi „limba română”, ca şi etnonimele „moldovean” şi „român” coexistau şi erau folosite deopotrivă atât în Vechiul Regat, cât şi în spaţiul dintre Nistru şi Prut, chiar dacă administraţia regală insista în ce priveşte folosirea termenului „român”.
Conotaţie polemică obţin noţiunile respective în anii puterii sovietice, fiind utilizate cu insistenţă: întâi în RASSM, iar apoi, din 1940, şi în RSSM este legiferată cu titlul de limbă oficială limba moldovenească, particularizată prin scrierea cu alfabet chirilic. Faptul este legat tocmai de crearea, în anul 1924 a RASS Moldovenească în regiunea din stânga Nistrului, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici își are originea teoria unei limbi moldovenești diferită de română, prin această teorie URSS încercând să-și justifice pretențiile asupra Basarabiei. În acest teritoriu URSS a aplicat o politică culturală de «confecţionare» a unei limbi false, scrisă în alfabet chirilic şi astfel purificată de elementele latine ale limbii române vorbite dincolo de Prut. Acestei limbi i s-a spus moldovenească. După cel de-al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au introdus alfabetul chirilic și noțiunea de limba moldovenească şi în Basarabia. În 1957 a fost introdus alfabetul chirilic inclusiv pentru limba găgăuză, limbă turcică scrisă în alfabet latin şi vorbită de populația minoritară turcofonă din sudul Basarabiei.
Cu toate acestea, glotonimul dat nu a fost afiliat şi unei culturi, unei spiritualităţi, or, încă în anii imediat postbelici (1947–1955), odată cu recunoaşterea şi valorificarea scriitorilor clasici comuni – Ion Creangă, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alexandru Donici, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Alexie Mateevici etc. – s-a recunoscut, implicit, comunitatea culturii, inclusiv a literaturii şi limbii. Rezultatele sesiunilor ştiinţifice comune din 1951 şi 1955 ale Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti şi Institutului de Lingvistică al AŞ al URSS, la care au participat oameni de ştiinţă şi cultură din RSS Moldovenească – Gheorghe Bogaci, Andrei Lupan, Emilian Bucov, Nicolae Corlăteanu, Vasile Coroban – şi savanţi din Moscova şi Leningrad – academicienii Victor Vinogradov şi Vladimir Şişmariov, membrii corespondenţi Boris Serebrennikov şi Fedot Filin, profesorii Ruben Budagov, Dimitri Mihalci, Samuil Bernştein, Raimond Piotrovski etc. –, au avut o importanţă teoretică şi practică deosebită în acest sens. În plus, s-a afirmat că etalonul de cultură şi de limbă literară pentru majoritatea intelectualilor din Basarabia (apoi RSSM şi, mai tîrziu, Republica Moldova) a fost forma de limbă funcţională pe restul teritoriului dacoromanic, normele literare ale limbii moldoveneşti (în anii 1945–1989) fiind identice cu cele ale limbii române. Astfel, încă din anul 1951, de către organele „diriguitoare ale partidului” este acceptată tacit eșuarea tentativei de creare a unei limbi moldovenești disctincte fapt care va permite menținerea în RSSM a sentimentului de apartenență la spațiul cultural românesc, afirmă unul dintre ultimii directori ai institutului, lingvistul Vasile Bahnaru.
Chiar dacă varianta de limbă cultă folosită în Moldova a prezentat totdeauna şi particularităţi regionale moldoveneşti, mai întâi de toate ea relevă trăsături caracteristice limbii române literare comune, la a cărei formare şi creştere au contribuit deopotrivă condeierii moldoveni şi munteni. În 1989, limba moldovenească a fost decretată limba de stat a RSSM, fiind reinstituită folosirea grafiei latine. Alfabetul aprobat este derivat din cele 26 de caractere ale alfabetului latin, la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice, folosirea literelor „K, Q, W, Y" fiind limitată la numele proprii şi neologismele cu caracter internaţional, fiind identic alfabetului limbii române. Legea din 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, care este în vigoare conform Constituţiei Republicii Moldova, menţionează „identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă".
În Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, prin care Parlamentul Republicii Moldova a proclamat independenţa ţării faţă de URSS în hotarele fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, se stabilește că limba statului poartă denumirea de „română".
Constituţia adoptată în 1994 a decretat ca limbă de stat „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine". Tot atunci, la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova din 28 iulie 1994 de a se pronunţa asupra istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldovenească", Academia de Ştiinţe a Moldovei a prezentat opinia, aprobată în unanimitate de Prezidiul său la 9 septembrie 1994, în care se menţionează: „Convingerea noastră este aceea că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română»". La fel, Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 28.02.1996 stabileşte că „denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”, confirmând opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărîrea Prezidiului AŞM din 09.09.1994).
Programul şcolar aprobat de Ministerul Educaţiei prevede disciplina "limba română", iar în primii ani după independenţă această disciplină a fost studiată chiar cu manuale din România.
În anul 2010, Academia de Ştiinţe a Moldovei a elaborat un proiect de lege în vederea transpunerii normelor ortografice ale limbii române.
În cele cinci raioane şi două municipii ale autoproclamatei republici separatiste nistrene „limba moldovenească" continuă să fie scrisă cu literele chirilice (ca în perioada sovietică). Astfel scrisă, este oficială alături de limbile ucraineană şi rusă. Universitatea de Stat din Tiraspol, care a folosit pentru o perioadă de timp alfabetul latin, a fost mutată la Chişinău. În vara lui 2004, miliţia regiunii separatiste a început să închidă şcolile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost arestaţi (a se vedea cauza Catan şi alţii v. Moldova şi Rusia, Hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 octombrie 2012). În celelalte şcoli din stânga Nistrului, elevii învaţă în „limba moldovenească" (cu alfabet chirilic).
Materialele şi studiile de geografie lingvistică au stabilit că pe teritoriul Republicii Moldova există patru grupuri de graiuri, încadrate în subdialectul moldovenesc al dialectului dacoromân, inclusiv cele insulare: grupul de graiuri centrale (raioanele centrale şi aproape întreg teritoriul Republicii Moldova); grupul de graiuri de sud-vest (raioanele Vulcăneşti, Cahul); grupul de graiuri de nord-est (raioanele Rîbniţa, Camenca); grupul de graiuri de nord-vest (raioanele Briceni, Donduşeni, Edineţ). Aceste graiuri îşi realizează funcţia comunicativă în viaţa de toate zilele, mai ales la sate, în procesul vorbirii nenormate (adică fără a ţine cont de normele literare).
Creată pe baza contribuţiei tuturor graiurilor dacoromâne şi prin efortul mai multor generaţii de cărturari, îndeosebi moldoveni, în Republica Moldova şi în România funcţionează una şi aceeaşi limbă, care nu pune probleme deosebite vorbitorilor, indiferent de zona geografică în care trăiesc şi indiferent de nivelul cultural al vorbitorilor ei. Polemicile sunt generate, în continuare, doar de denumirea limbii, alimentate de propaganda politică a unor partide, de obicei, de orientare stânga.
Totodată, statul moldovenesc consfinţeşte respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv dreptul la păstrarea identităţii lingvistice, fără deosebire de naţionalitate sau origine etnică, la fel ca şi dreptul de a alege limba de educaţie şi instruire a persoanelor. Se garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ebraică, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.
Acestei decizii consituționale din anul 2013 și celei academice oficializate din anul 1994 i-a premers o întreagă activitate filologică și patriotică zbuciumată realizată în mare parte de filologii moldoveni, dar și de personalități reprezentând alte domenii ale științei. Puternic strâmtorată de factorul ideologic de partid, o lungă perioadă Academia de Științe s-a aflat în căutarea identităţii lingvistice (or „problema denumirii corecte a limbii” populației băștinașe rămâne actuală și azi). Din 1988, odată cu publicarea „Scrisorii celor 66” denumirea de limbă română a (re)intrat treptat în conștiința publică a unei importante părți a populației și acest lucru s-a datorat elitei intelectuale, care a trezit masele, cu multă răbdare și cu sacrificiu, devenit deja istorie.
Acest domeniu a dat culturii și istoriei moderne mai multe personalități de valoare, a căror biografie se înscrie acum în istoria literelor din Basarabia. Pe lângă poeții, scriitorii, publiciștii națiunii – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vladimir Beșleagă, Constantin Tănase, Vlad Pohilă și mulți, mulți alții care au format nucleul mișcării naționale, au fost și cei care au stat la catedră, îndrumând tineretul studios în lumea cunoștințelor, au participat la elaborarea primele legi de politică lingvistică în condițiile unui bilingvism dezastruos, au cerut de la tribuna din Piața Marii Adunări Naționale dreptate, au ticluit primele versiuni ale articolelor din Constituția tânărului stat independent Republica Moldova, au organizat conferințe în care au spus răspicat care este numele corect al limbii noastre.
Totodată ei sunt cei care au stat la origini, au trecut prin încercări și măcinări ale tipului și regimului, au dus povara moldovenismului pe umerii lor, ca până la urmă să se poată bucura ei înșiși și să-i poată bucura și pe alții cu roadele cercetărilor de valoare obținute pe față sau pe ascuns. Acad. Nicolae Corlăteanu e considerat „patriarh al lingvisticii româneşti din această margine de Ţară nu numai în sensul venerabilei vârste (...), ci şi în acela de domn, unanim şi meritoriu recunoscut, al limbii române din Basarabia. Cu tot orgoliul, cu toată rânza, cu toată invidia şi ranchiuna ce ne caracterizează, nu putem să nu recunoaştem că Nicolae Corlăteanu este, la ora actuală, în Basarabia, cel mai mare lingvist, unus et leo”. Filologul din a cărui manta au ieșit toți, într-un Testament lăsat urmașilor, avea să zică: „Mai mult decât am făcut, n-am putut să fac. Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului neam românesc. Eram, dragii mei, „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii – copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr.”
Prin anii 1990, acad. Nicolae Corlăteanu a fost blamat din cauza că ar fi promovat „teoria” celor două limbi romanice orientale (română și moldovenească). După reconsiderarea aportului acestuia, i se va recunoaște totuși meritul de a fi promovat adevărul printre rânduri, cum li se vor recunoaște, de altfel, meritele și altor lingviști care au avut neșansa de a activa în condiții total neprielnice. Nu toți au avut curajul să înfrunte ideologia timpului. Corlăteanu nu putea fi pur și simplu scos din ecuație, de la el se revendica fibra de cunoaștere filologică basarabeană. Pedagog înnăscut, el a sprijinit toate cercetările filologice de-a lungul întregii perioade postbelice până în anii 90 ai secolului trecut. În apărarea patriarhului au sărit colegii și discipolii distinsului profesor: Silviu Berejan, Nicolae Bileţchi, Anton Borş, Eliza Botezatu, Ion Ciornâi, Haralambie Corbu, Maria Cosniceanu, Mihail Dolgan, Anatol Eremia, Ion Eţcu, Teodor Cotelnic, Marcu Gabinschi, Victor Gaţac, Efim Junghietu, Vlad Pâslaru, Vlad Pohilă, Constantin Popovici, Rubin Udler, care erau colegi de la Academie, unde a activat întreaga viață. În 1995, acad. Nicolae Corlăteanu prezintă la Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, în prezenţa conducerii de vârf a republicii şi a unui numeros public, comunicarea Româna literară în Republica Moldova (istorie şi actualitate), un crez al distinsului profesor, spus răspicat în al 12-lea ceas. Să reținem deci că marea majoritate a cadrelor didactice de la instituţiile de învăţământ superior din republică au trecut prin şcoala lui Nicolae Corlăteanu. Printre ei se numără reputați specialiști precum: Vasile Coroban, Gheorghe Bogaci, Ion Vasilenco, Ion Mocreac, Nicolae Pecec, Ion Osadcenco, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș, Valentin Mândâcanu, Vasile Melnic, Ion Melniciuc, Vitalie Marin, Petru Tolocenco, Constantin Tanase, Vasile Pojoga, Valeriu Rață ş.a.).
Un alt înaintaș de marcă, acad. Silviu Berejan, a rămas în istoria literelor basarabene ca lingvistul cu cea mai temeinică pregătire în domeniul lingvisticii generale, semanticii, lexicologiei și lexicografiei, cea din urmă fiind una dintre cele mai dificile activități de filolog. Un timp a plătit și el „tribut Cezarului”, dar în perioada deșteptării naționale a basarabenilor a substituit frica cu un curaj aparte, pledând pentru argumentul științific în ceea ce privește denumirea limbii pe care o vorbim și veșmântul grafic cel mai adecvat al limbii române – grafia latină. Meritele acad. Silviu Berejan sunt unanim recunoscute în ştiinţa naţională şi internaţională, fiind considerat savantul cel mai de seamă din Republica Moldova în lingvistica românească, atât sincronică, cât şi diacronică. Studiile sale publicate atât în limba română, cât și în limba rusă, s-au bucurat de aprecierea tuturor specialiștilor din domeniu atât din România, cât și din fosta Uniune Sovietică. În ceea ce privește recunoașterea valorii înaintașilor, prof. Nicolae Mătcaş zicea, cu amărăciune, că „...suntem extrem de zgârciţi în aprecierea colegilor... Un titan al ştiinţei contemporane, cum este compatriotul nostru Eugen Coşeriu poate să-l numească pe Silviu Berejan mare lingvist, noi însă – nu... Şi totuşi, va trebui să recunoaştem... că domnul profesor şi academician Silviu Berejan, chiar dacă e din sat de la noi”, este un m a r e l i n g v i s t. Poate că cel mai mare din lingviştii la activ pe această palmă de pământ românesc, care se numeşte Basarabia, după academicianul Nicolae Corlăteanu”. Distinsul savant afirma: „Lingvistica nu m-a făcut fericit decât în puţinele cazuri când făceam abstracţie de obiectul direct al preocupărilor mele de căpetenie – limba din Republica Moldova, când mă cufundam în lingvistica pură, ca să zic aşa, acolo unde aveam de a face exclusiv cu ştiinţa, nu şi cu politica, cu ideologia. Numai atunci când m-am ocupat de lingvistica teoretică, de lingvistica generală, am simţit adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică, pentru cercetare, pentru studiu în genere (fără comandă de sus, fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi, mai ales, fără reticenţele pe care ţi le impui singur, tot din laşitate în primul rând, şi care sunt şi ele extrem de împovărătoare). Am regretat nu o dată că am plecat de la matematici, unde politica şi ideologia nu se puteau implica în măsura în care se implicau în ştiinţele umanistice”. Poate anume de aceea a căutat să facă „din lingvistică un fel de matematică”. Chiar și așa, acad. Silviu Berejan a construit în timp o adevărată școală (cu peste douăzeci de doctoranzi) în domeniul pe care l-a profesat, care a dezvoltat direcții și tematici, inclusiv coșeriană, de o importanță covârșitoare, fără de care spunea că „suntem în panică interioară”. Anume nevoia de Coşeriu l-a împins spre modele teoretice de mare calibru precum Coșeriu, orientându-i și pe discipolii săi (Gheorghe Popa, de ex.). Alți discipoli (Vasile Bahnaru, de ex.), mai cutezători decât învăţătorul lor, au început să contrapună „lumii idolilor” „lumea ideilor” (Mihai Cimpoi).
Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Silviu Berejan sunt fondatorii unor școli lingvistice axate pe studierea limbii române sub toate aspectele ei, școli care au apărut și s-au consolidat în două dintre cele mai importante centre academice din spațiul românesc dintre Prut și Nistru: Academia de Științe a Moldovei și Universitatea de Stat din Moldova. Importante centre de filologie românească s-au format și se dezvoltă în continuare la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și Univesritatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți.
Bazele studierii științelor limbii în cadrul Universității de Stat din Moldova sunt puse în martie 1946, atunci când este semnat ordinul cu privire la organizarea acestei instituții, care presupunea, printre altele, deschiderea Facultății de Istorie și Filologie, iar ulterior și a unei catedre de specialitate. Catedra nou-creată se dezvoltă și se completează cu specialiști, doctori habilitați și doctori conferențiari, așa încât la mijlocul anilor 1960 ajunge la 12 persoane, iar în 1970, în baza Catedrei de limbă „moldovenească”, este creată și Catedra de lingvistică generală și romanică. Și aceste unități didactico-științifice au evoluat, dând naștere unor noi catedre (Catedra de filologie clasică, bunăoară, închisă și redeschisă pe parcursul anilor de câteva ori), cu denumiri diferite și cu un număr de cadre didactice care depășea 20 de persoane. Cert este că membrii catedrelor care au funcționat în cadrul Universității de Stat din Moldova au reușit să constituie un nucleu important în mediul academic, aici conturându-se mai multe direcții de cercetare: sintaxă funcțională și transformațională, semantică și gramatică, sociolingvistică, lingvistică generală și contrastivă, cultivarea limbii și stilistică, fonetică, dialectologie și istoria limbii. Deși principala preocupare a universitarilor era pregătirea specialiștilor filologi, iar de aici elaborarea cursurilor teoretice și practice și a programelor de studii, publicarea materialelor didactice pentru studenți, interesul pentru știință aici a fost întotdeauna o prioritate. Prin eforturile decanilor (printre care Vitalie Marin, Mihail Purice, Iraida Condrea), ale prodecanilor, ale șefilor de catedre și ale profesorilor care au activat aici, Facultatea de Litere (până în 1993 Facultatea de Filologie), deși a fost restructurată de mai multe ori, a reușit să păstreze componenta cercetare și deci să rămână un for important științific, dar și un centru cultural de referință. Nicolae Corlăteanu (primul șef al Catedrei de limba și literatura „moldovenească”; una din aulele universitare îi poartă astăzi numele), Anatol Ciobanu (prodecan al facultăţii în 1963–1966, iar din 1976 până în 2009 șef de catedră), Ion Ciornâi (șef de catedră în 1971–1993), Vitalie Marin (decan într-o perioadă de mari restructurări 1987–1993), Mihail Purice (decan în 1993–2005), Iraida Condrea (din 1994: prodecan, apoi decan, șef de catedră, director al școlii doctorale în cadrul Facultății de Litere), Ion Dumeniuk, Vladimir Zagaievschi, Ion Melniciuc, ș.a. sunt nu doar profesorii îndrăgiți de studenți și oamenii de cultură așteptați la radio și TV sau urmăriți în presă, ascultați și urmați în Piața Marii Adunări Naționale, ci și autorii unor studii de primă importanță în domeniul gramaticii limbii române, sociolingvisticii, stilisticii și cultivării limbii, dialectologiei și istoriei limbii române, predării limbii române la alolingvi. Manualele editate de filologii români auspiciile catedrelor universitare și consacrate unor aspecte fundamentale ale limbii („Limba moldovenească literară contemporană”, „Istoria limbii moldovenești literare”, „Sintaxa și semantica”, „Curs de gramatică istorică a limbii române”, „Stilistică și cultivare a vorbirii”, „Sociolingvistica”, „Traducerea din perspectivă semiotică”, „Introducere în lingvistică”, „Lingvistica generală” etc.) rămân un punct de reper pentru generații de studenți. Impresionează nu doar varietatea intereselor științifice ale profesorilor, dar și volumul de materiale didactico-științifice publicat (de exemplu, în perioada 1970-1993 membrii catedrelor cu profil lingvistic de la facultate au publicat peste o mie de monografii, articole, dicționare și manuale, inclusiv pentru școală).
Din pleiada pedagogilor cu vocație, care au contribuit la formarea mai multor generații de filologi, subliniem prezența m.c. Anatol Ciobanu, distins cărturar și promotor al valorilor naționale, al normelor literare în utilizarea limbii materne. A fost un specialist notoriu în domeniul sintaxei, semanticii, sociolingvisticii etc. și a știut mereu să mențină atenția trează studenților și să le dezvolte simțul limbii. Elementele de noutate, rezultate din cercetările domnului profesor, au fost difuzate frecvent în aulele universitare, îmbogăţind conţinuturile disciplinelor predate studenţilor, masteranzilor și doctoranzilor – viitori fiologi. Conștient de rolul şi însemnătatea socială şi morală a nobilei profesii de dascăl universitar, prin întreaga sa activitate didactică, ştiinţifică şi managerială, profesorul Anatol Ciobanu a cultivat oameni erudiţi pentru a asigura continuitatea în dezvoltarea ştiinţei filologice: Iraida Condrea, Ludmila Zbanț, Sabina Corniciuc, Claudia Cemârtan, Veronica Purice, Inga Druță și mulți alți doctori în filologie și doctori habilitați, profesori universitari și învățători, ziariști, redactori sau scriitori. Profesorul Anatol Ciobanu are peste 40 de discipoli, printre care doctori și doctori habilitați, la rândul lor, deschizători de noi direcții în știința limbii.
Dar titulari ai catedrelor de limbă română la Universitatea de Stat au fost nu doar cadrele universitare, dar și cunoscuții lingviști Silviu Berejan, Alexandru Dîrul, Vasile Soloviov, George Rusnac și mulți alții, implicați activ și în participare și organizare de conferințe științifico-metodice, simpozioane științifice. Profesorii universitari, pe lângă misiunea de a transmite în aulele universitare lumina cărții, și-au asumat și înalta responsabilitate socială de a depăși ideologia comunistă, de a se implica plenar în activitatea de renaștere națională.
Situați între Est și Vest, mai toți basarabenii au învățat o lungă perioadă la două școli, acesta fiind pentru ei și pentru toată lumea un atu și un dezavantaj în același timp. În funcție de pregătire, această comunicare cu două spații total diferite a dat, în timp, atât realizări, cât și mari eșecuri. Printre cei care au urmat modelul Corlăteanu, modelul Berejan, modelul Ciobanu, alte modele de profesori dedicați, iar mai presus de toate – modelul Coșeriu, se numără o întreagă comunitate de lingviști mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți din Republica Moldova. Anume ei au creat un mediu în care a pâlpâit lumina cunoașterii „omului și limbajului său” (Eugen Coșeriu). Ea pâlpâie în continuare, ca să putem azi rosti, fără teamă, întregul adevăr.
Doctor habilitat în filologie Aurelia HANGANU
Surse:
- Aurelia Hanganu, Şi iarăşi despre… limba noastră. Akademos: revistă de Ştiinţă, Inovare, Cultură şi Artă. 2009, nr. 1, 89-92. ISSN 1857-0461
- Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 05.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Disponibil: https://www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=hotariri&docid=476
- Oameni ai cuvântului. red responsabil Aurelia HANGANU, autori: Aurelia Hanganu, Elena Ungureanu, Elena Varzari, Chișinău 2020. ISBN 978-9975-89-189-9. Disponibil : https://zenodo.org/record/4916844
Literatura din Republica Moldova:
un bilanț al creației și al cercetării literare (1991–2026)
Reconfigurarea geopolitică din 1991, revenirea la alfabetul latin și recâștigarea libertății de creație au produs transformări profunde în viața culturală și, implicit, în procesul literar din spațiul dintre Prut și Nistru. Eliberați de constrângerile ideologice care îi obligau să reprezinte „literatura moldovenească” în cadrul sistemului literar sovietic, scriitorii de limbă română și-au orientat eforturile spre reintegrarea în circuitul firesc al literaturii române, de care fuseseră despărțiți timp de aproape o jumătate de secol. Acest proces nu s-a desfășurat însă fără dificultăți. Deși exista conștiința apartenenței la aceeași comunitate de limbă și cultură, deceniile de separare politică, de izolare culturală și de presiune ideologică lăsaseră urme adânci asupra mentalităților, sensibilității estetice și practicilor literare. Recuperarea memoriei culturale, reașezarea sistemului de valori, redefinirea identității și revizuirea canonului au generat dezbateri intense și au alimentat confruntări între generații și între diferite orientări estetice. În pofida acestor tensiuni, literatura din Republica Moldova a cunoscut una dintre cele mai dinamice perioade ale existenței sale. Pluralitatea formulelor artistice, diversificarea discursurilor literare și afirmarea unor noi promoții de scriitori au contribuit la constituirea unui spațiu cultural deschis, caracterizat prin libertate de expresie, dialog estetic și o racordare progresivă la evoluțiile literaturii române și europene contemporane.
POEZIA
În ultimii ani ai imperiului sovietic, câmpul literar de la Chișinău reunea voci poetice afirmate în cadrul mai multor generații literare. În atmosfera de deschidere culturală creată de Perestroika, alături de seniorii „generației șaizeciste” – Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Aureliu Busuioc, Anatol Codru, Nicolae Esinencu – și de reprezentanții promoției șaptezeciste – Vasile Romanciuc, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Iulian Filip, Nicolae Popa, Marcela Benea, Leonida Lari, Leonard Tuchilatu, Nina Josu, Ludmila Sobiețchi și Valeria Grosu –, își făceau tot mai simțită prezența poeții generației optzeciste, precum Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Leo Bordeianu, Teo Chiriac ș.a. Astfel, spre sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, peisajul liric din Republica Moldova devenise un spațiu al diversității și al tensiunilor creatoare, al dialogului dintre generații, dar și al confruntărilor polemice. Aceste dinamici au pregătit terenul pentru transformări importante în evoluția poeziei, favorizând apariția unor noi formule estetice și a unor modalități distincte de expresie poetică.
Având și până atunci o deschidere predilectă spre tematica autohtonă, valorificată prin motive folclorice și printr-un limbaj metaforic de largă rezonanță, poezia seniorilor, ale căror nume deveniseră cunoscute prin volumele de poezie apărute în perioada „dezghețului hrușciovian”, a dobândit o vizibilitate sporită odată cu implicarea acestora în Mișcarea Națională. Poeții au urcat la tribune, transformând versul într-o formă de discurs public și într-un instrument al afirmării conștiinței colective, iar creația lor a fost receptată cu entuziasm, devenind expresia unor aspirații, neliniști și speranțe împărtășite. Această asumare civică s-a reflectat în scrisul lor prin accentuarea dimensiunii etice a discursului liric, prin intensificarea tonalității patetice și printr-o energie solidarizantă proprie unei epoci aflate sub semnul unor profunde transformări. Poeziile lui Grigore Vieru, cântate de Ion și Doina Aldea-Teodorovici, au contribuit la consacrarea autorului, deja îndrăgit pentru lirica sa sensibilă despre mamă, maternitate, universul copilăriei și bucuriile simple ale existenței, drept un poet-simbol al suferinței colective și al aspirațiilor naționale. La rândul său, Dumitru Matcovschi a dat, în volumele Imne și blesteme (1991), Crucea și Neamul Cain (2008), expresie unei viziuni grave, maximaliste și oratorice, marcate de revolta morală a unui spirit confruntat cu traumele trecutului comunist, după ce își obișnuise cititorii cu o poezie de tonalitate folclorică și elegiacă. În aceeași perioadă se afirmă ca poet-tribun și Ion Vatamanu. Poezia sa, orientată spre spațiul public, valorifică limbajul și formele versului popular, mizând pe claritate, accesibilitate și forță memorabilă. Poetul îmbărbătează, cheamă la solidaritate și la acțiune, iar discursul său liric este străbătut de îndemnuri și mesaje mobilizatoare.
Cu o poezie a sentimentului național, animată de spirit militant și de o pronunțată vocație civică, se afirmă Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă și Nina Josu. Poeții care se impuseseră în anii ’70 printr-o poetică a imaginarului și a visului, printr-un discurs liric de tonalități imnice și oraculare, recurg acum la o retorică amplă, cu accente solemne, menită să exprime și să stimuleze conștiința colectivă. Mai ales Nicolae Dabija, al cărui volum Ochiul al treilea a devenit reper simbolic al generației sale, rămâne fidel unui program de apostolat cultural, cultivând o poezie de inspirație națională și socială, în care liricul se întâlnește cu responsabilitatea publică. Dimpotrivă, colegul lui de generație Vasile Romanciuc se retrage fie în universul echilibrat, gnomic și muzical al poeziei de filiație clasică, fie în spațiul poetic neomodernist, favorabil ambiguității și sugestiei. Marcela Benea, Iulian Filip, Valeriu Matei, și Valeria Grosu își rafinează expresia lirică prin valorificarea unor constelații simbolice de origine folclorică sau livrescă, investite cu semnificații profund intime, care dau glas tensiunilor interioare, elanurilor și prăbușirilor sufletești. Poeții Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru și Teo Chiriac aderă, explicit sau implicit, la poetica livrescă și reflexivă specifică optzecismului.
Dat fiind că poezia este genul literar cel mai flexibil și cel mai receptiv la schimbările de sensibilitate și de expresie, era firesc ca și la Chișinău primele semne ale înnoirii să apară în spațiul liric. Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Lorina Bălteanu, Călina Trifan, Nicolae Popa, Irina Nechit, Grigore Chiper, Lora Rucan, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Nicolae Leahu, Maria Șleahtițchi și Nicolae Spătaru s-au afirmat printr-o poezie altfel, care marca, programatic sau implicit, distanțarea de tematica și de limbajul poetic al generațiilor anterioare. În raport cu predecesorii lor, acești autori respingeau expresiile percepute drept „rudimentare” sau „anchilozate” ale baladescului, festivismului și poeziei de estradă. Formați în climatul epocii gorbacioviste, ei au contribuit la configurarea unei noi orientări literare, pe care o concepeau ca pe o necesară sincronizare cu literatura română contemporană, în special cu experiențele estetice ale generației optzeciste de dincolo de Prut. Proiectul s-a articulat prin instituirea unui nou regim al expresiei, în consonanță cu experiențele estetice ale generației optzeciste din România. Noua poetică se definește printr-un program de deliricizare a discursului, prin demontarea convențiilor lirice tradiționale și prin recursul la procedee precum demetaforizarea, metonimia, citatul, referința livrescă, intertextualitatea, fragmentarismul și autoreferențialitatea. Ironia, ludicul și asumarea existențială devin atitudini estetice fundamentale. Poemele lor cultivă asonanța, ritmuri și intonații noi, registre lexicale neobișnuite, inclusiv sonorități argotice și cuvinte considerate anterior „nepoetice”, precum și construcții sintactice experimentale sau manieriste. Chiar dacă Eugen Cioclea a refuzat să fie integrat în generația „optzecistă”, versurile sale eruptiv-teribiliste, care sfidau gustul comun în volumul Alte dimensiuni (1991), evidențiază afinități evidente cu spiritul acesteia. Și poezia lui Vsevolod Ciornei se desprinde de recursul la metaforizarea tradițională și de tentația iconoclasmului programatic, construindu-se pe gesturi de frondă și pe un teribilism ludic. Emilian Galaicu-Păun este considerat unul dintre cei mai importanți reformatori și promotori ai postmodernismului literar în spațiul dintre Nistru și Prut. Poezia sa se remarcă printr-un experimentalism susținut de repere precum dadaismul, semiotica, textualismul, intertextualitatea și antropologia, concretizat într-un discurs liric elaborat, caracterizat prin precizie formală și rafinament livresc.
Spre sfârșitul anilor ’90 se conturează o nouă direcție a „noii poezii basarabene”, reprezentată de tinerii poeți ai generației nouăzeciste, care își afirmă, într-o manieră iconoclastă, dezamăgirea față de realitatea socială, opțiunea pentru minimalismul expresiei și recuperarea autenticului. Dumitru Crudu, Iulian Fruntașu, Ștefan Baștovoi, Mihai Vakulovski, Steliana Grama și alți autori duc până la radicalizare reacția împotriva falsificării discursului social și politic, propunând o poezie directă, eliberată de procedeele textualiste și de artificiile livrescului. La cumpăna dintre secole se conturează o nouă formulă de expresie poetică, articulată în jurul grupului „Human Zone”. Andrei Gamarț, Daria Vlas, Corina Ajder, Vadim Vasiliu, Alexandru Cosmescu jr. și alți tineri autori își asumă rolul de inovatori, propunând o nouă sensibilitate lirică și aspirând la sincronizarea cu experiențele estetice ale generației „douămiiste” din România.
După efervescența inovatoare a lirismului din ultimul deceniu al secolului trecut, fenomenul poetic din primii zece-cincisprezece ani ai noului secol se configurează într-un registru mai temperat, energiile creatoare fiind orientate spre aprofundarea și diversificarea formulelor estetice deja afirmate, precum și spre amplificarea producției editoriale. La Chișinău apar numeroase volume și antologii semnate atât de autori consacrați, cât și de voci precum: Lidia Codreanca, Diana Iepure, Svetlana Corobceanu, Liliana Armașu, Radmila Popovici, Doina Postolache, Ana Rapcea, Aura Maru, Victoria Fonari, Vitalie Răileanu, Maria Augustina-Hâncu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Igor Guzun, Traian Vasilcău, Zina Izbaș, Maria Pilchin, Ivan Pilchin ș.a. Diversitatea expresiilor poetice, frecvența aparițiilor editoriale, numărul lansărilor de carte și amploarea festivalurilor de poezie configurează, în această perioadă, unul dintre cele mai dinamice momente ale vieții literare de la Chișinău.
Efervescența creatoare din primele două decenii ale secolului XXI a favorizat afirmarea unei noi promoții poetice, reprezentată de autori născuți în preajma sau după constituirea Republicii Moldova ca stat independent, care își revendică locul în peisajul literar contemporan. Alexandru Buruiană, Vitalie Colț, Virgil Botnaru, Rodica Gotca, Artiom Oleacu, Veronica Ștefăneț, Vitalie Șega, Iulia Iaroslavschi, Anastasia Palii, Tatiana Grosu, Elena Răileanu, Doina Roman-Baciu, Cristina Dicusar, Roman Andriiv, Ronin Terente, Maria Ivanov ș.a. reprezintă o generație formată, pe de o parte, sub semnul tranziției postcomuniste și al transformărilor sociale generate de noile realități politice, iar pe de altă parte, într-un climat cultural mai deschis, marcat de accesul la un învățământ în limba română, la literatura română și universală, precum și la libertățile oferite de mediul digital. Scriu o poezie transparentă, biografist-individuală, natural-sinceră și emoționantă despre lumea fragilă pe care o înregistrează în timp ce o trăiesc.
PROZA
Prozatorii formați în spațiul dintre Nistru și Prut s-au racordat mai dificil la dinamica literaturii contemporane, întrucât inovațiile de ordin narativ au avut puține condiții de afirmare. O posibilă explicație ține de contextul istoric: în perioada sovietică, literatura era atât de puternic ideologizată, încât respectarea tradiției a devenit, în sine, o formă de conservare a continuității culturale și de rezistență implicită față de ruptura impusă de regimul sovietic în raport cu modernismul interbelic. Acest reflex al consolidării în tradiție și-a prelungit efectele și după prăbușirea sistemului sovietic, numeroși scriitori din Republica Moldova continuând să cultive formule narative consacrate și validate de receptarea publică. Apariția, în 1989, a celor patru volume de „Scrieri”, reunind povestiri, nuvele și romane de Ion Druță, a constituit un eveniment literar major pentru cititorii epocii, impresionați de formula sa lirico-simbolică și baladescă, de filiațiile cehoviene și tolstoiene, de pitorescul oralității și de ecourile stilului crengian.
Totuși, într-un interval relativ scurt, intră în atenția cititorilor și volumele de proză ale lui Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache și Aureliu Busuioc, apreciate pentru deschiderea lor spre experimentul narativ și pentru rafinamentul construcției epice. Publicarea la Chișinău a unor romane de Paul Goma a avut, de asemenea, o semnificație aparte, aducând în circuitul literar basarabean figura unui scriitor-dizident de anvergură europeană. În cele peste trei decenii de după 1991, proza din Republica Moldova și-a extins considerabil aria de manifestare, prin afirmarea unor numeroși autori de roman și proză scurtă: Nicolae Rusu, Vasile Gârneț, Nicolae Popa, Claudia Partole, Vitalie Ciobanu, Leo Botnaru, Ion Anton, Ion Iachim, Ioan Mânăscurtă, Liliana Corobca, Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Ghenadie Postolache, Aurelian Silvestru, Olga Căpățână, Lucreția Bârlădeanu, Val Butnaru, Nicolae Spătaru, Mihaela Perciun, Iulian Ciocan, Oleg Serebrian, Tatiana Țîbuleac, Vlad Grecu ș.a. Diversitatea vocilor, a tematicilor și a formulelor narative confirmă maturizarea prozei contemporane din Republica Moldova.
Proza scurtă. În Republica Moldova proza scurtă a fost mai puțin frecventată, numărul autorilor afirmați în acest gen fiind, poate, mai redus decât cel al romancierilor. Situația se explică și printr-o prejudecată perpetuată mult timp, potrivit căreia proza scurtă ar reprezenta o formă literară secundară în raport cu romanul sau doar un exercițiu pregătitor pentru acesta. Deși a evoluat într-un ritm mai puțin spectaculos decât poezia și romanul, proza scurtă și-a configurat propriile direcții de înnoire și formule narative distincte, demonstrând capacitatea genului de a se reinventa prin originalitate estetică, dinamism compozițional, inventivitate și forță imaginativă. În ultimele două decenii, consolidarea acestui segment literar este reflectată și de dinamica editorială, marcată prin apariția numeroaselor antologii colective și volume de autor.
Din perspectiva istoriei literare, proza scurtă se raportează atât la recuperarea unor experiențe istorice și existențiale, cât și la deschiderea spre noile formule narative ale literaturii contemporane. O primă orientare este reprezentată de proza memoriei și a identității, preocupată de reconstituirea unor experiențe individuale și colective marcate de marile rupturi ale secolului al XX-lea: războiul, regimurile totalitare, deportările, pierderea reperelor identitare și relația tensionată dintre individ și istorie. În această perspectivă se înscrie creația unor prozatori precum Vladimir Beșleagă, Andrei Burac, Gheorghe Calamanciuc, Nicolae Rusu ș.a. care, continuând tradiția modernă a prozei basarabene, explorează complexitatea conștiinței umane și mecanismele memoriei istorice.
O altă direcție este proza cotidianului și a tranziției, axată pe reprezentarea realităților sociale și morale ale perioadei postcomuniste. Schimbările rapide ale societății, precaritatea existențială, degradarea unor valori, mecanismele birocratice și contradicțiile noilor structuri sociale devin teme privilegiate ale unor autori precum Dumitru Crudu, Anatol Moraru, Oleg Carp, Nicolae Spătaru, Alexandru Vakulovski, Iulian Ciocan, Mihaela Perciun și Marcel Gherman. Prin ironie, satiră și observație lucidă, această proză investighează efectele tranziției asupra individului și asupra comunității. În paralel, se afirmă o orientare experimentală, de filiație postmodernă, care valorifică experimentul narativ, jocul intertextual, autoreferențialitatea și ironia ca modalități de raportare la realitate și la tradiția literară. Prozatori precum Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Grigore Chiper, Leo Butnaru și Vasile Gârneț exploatează libertatea experimentului textual, explorând relațiile dintre ficțiune și realitate, dintre experiența individuală și memoria culturală. Prin aceste contribuții complementare, proza scurtă din Republica Moldova de după 1991 depășește modelele narative consacrate și se integrează în dinamica literaturii contemporane.
Romanul. „Prozatorii basarabeni, ca și moldovenii în ansamblu, sunt povestitori prin excelență și cultivă cu predilecție arta povestirii. Romancierii propriu-ziși sunt puțini, iar romanul rămâne, în spațiul literar al Basarabiei, o adevărată rara avis”, observa academicianul Mihai Cimpoi în prefața antologiei „Romanul din Basarabia”, apărută la Editura Arc în 2004. Afirmația criticului este valabilă în măsura în care modelul de referință îl constituie romanul amplu, de tip epopeic, ilustrat exemplar de ciclul romanesc al lui Constantin Stere. Privită însă din perspectiva evoluțiilor literare ulterioare, această judecată poate fi reconsiderată. Transformările tehnicii narative moderne din a doua jumătate a secolului al XX-lea, precum și tendința esteticii postmoderniste de estompare a frontierelor dintre genuri au modificat însăși concepția asupra romanului, făcând tot mai relative delimitările dintre povestire, nuvelă și roman. În acest context, s-a afirmat și formula romanului „scurt”, concentrat ca dimensiune, mai pe gustul cititorului grăbit.
În ultimii peste 30 de ani, în Republica Moldova au apărut, alături de noile ediții ale romanelor din perioada sovietică, numeroase romane originale, care ilustrează o diversificare evidentă a temelor și a formulelor narative. De regulă, romanul se orientează spre reprezentarea verosimilului social și valorificarea faptului istoric. După destrămarea imperiului sovietic, romancierii din generații diferite transpun în creațiile lor dramele, rupturile și căutările comunității, marcate de fracturi istorice succesive, mai întâi de consecințele sovietizării, apoi de insecuritatea tranziției și experiența migrației. Destinul tragic, frânt sau suspendat devine motivul recurent al prozei romanești din Republica Moldova post-1991. Ocupația sovietică, deportările, foametea, deznaționalizarea, războiul, exilul și migrația devin repere fundamentale ale unor construcții epice în care istoria constituie nu doar cadrul acțiunii, ci forța care modelează existența personajelor. Universul romanelor lui Paul Goma („Arta refugii”, 1990), Vladimir Beșleagă („Cumplite vremi”, 2017), Nicolae Dabija („Temă pentru acasă”, 2009), Olga Căpățînă („Dobrenii”, 2018; „Mireasa din Kabul”, 2018), și Val Butnaru („Patimile după Iov”, 2025; „Insomnia”, 2026; „Delirtango”, 2026), ca și cel al romanelor dedicate experienței migrației și destrămării familiei, semnate de Liliana Corobca („Un an în Paradis”, 2005; „Kinderland”, 2013), Claudia Partole („Totentanz. Jurnalul menajerei”, 2009; „Straniera”, 2020), Tatiana Țîbuleac („Grădina de sticlă”, 2018) este construit în jurul experienței rupturii istorice și existențiale. Universul interior al personajelor este dominat de figura individului marginalizat, adesea retras în sine și confruntat cu o profundă criză existențială și identitară. Sunt personaje solitare, contemplative, condamnate la o existență periferică, incapabile să se integreze atât în ordinea socială a fostului sistem sovietic, cât și în realitățile instaurate după destrămarea acestuia.
O altă direcție majoră a romanului post-1991 este reprezentată de proza socială a tranziției, preocupată de radiografierea societății postsovietice și de surprinderea transformărilor produse de trecerea la economia de piață, de fenomenul migrației, de corupție și de degradarea reperelor morale. Prozatori precum Aureliu Busuioc („Lătrând la lună”, 1997; „Pactizând cu diavolul”, 2003; „Hronicul găinarilor”, 2006), Nicolae Rusu („Șobolaniada”, 1998; „Pușlamielul”, 2017; „Carla”, 2025), Nicolae Esinencu („Vin chinezii”, 2009), Nicolae Popa („Avionul mirosea a pește”, 2013), Dumitru Crudu („Măcel în Georgia”, 2008; „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, 2019) și Mihaela Perciun („Satisfacție”, 2020) surprind contradicțiile unei lumi aflate în plin proces de reașezare, apelând la realism critic, ironie, satiră, grotesc și umor pentru a evidenția absurdul cotidianului și fragilitatea individului în fața noilor realități sociale. O zonă adiacentă acestei direcții este romanul crizei existențiale și al marginalității, în care accentul se deplasează de la analiza structurilor sociale, spre drama individului dezrădăcinat incapabil să-și găsească locul într-o lume aflată în schimbare. Alexandru Vakulovski („Pizdeț”, 2002), Constantin Cheianu („Sex & Perestroika”, 2009) și Ștefan Baștovoi („Iepurii nu mor”, 2007) valorifică ironia, sarcasmul, grotescul și limbajul licențios pentru a reprezenta alienarea, dezamăgirea și ruptura dintre individ și mediul social.
Romanul alegoric și simbolic, care depășește convențiile realismului tradițional și construiește universuri ficționale cu deschideri filosofice și culturale. Romanele lui Vlad Grecu („Fabrica de genii”, 2018; „Firingina”, 2021; „Pocalul de rubin al elfilor”, 2024), Lucreția Bârlădeanu („Misterul din Vest”, 2020), precum și unele dintre romanele lui Oleg Serebrian („Cântecul mării”, 2011; „Woldemar”, 2018; „Pe contrasens”, 2021) ilustrează această tendință, în care alegoria, parabola și imaginarul devin instrumente de reflecție asupra istoriei, puterii și condiției umane. Anatol Moraru („Turnătorul de medalii”, 2008) scrie un soi de literatură carnavalescă, a cărei figură centrală este „diletantul bine informat”, care își schimbă cu dezinvoltură ludică registrele verbale. Într-un limbaj ce camuflează cerebralitatea machiavelică și subtila, dar ironia tăioasă ca la Robert Musil, cu intrigi fantastice în maniera lui Thomas Pynchon, temele tranziției moldovenești capătă proporţii urieșești-rabelasiene în romanele lui Iulian Ciocan („Înainte să moară Brejnev”, 2007; „Tărâmul lui Sașa Kozak”, 2011; „Iar dimineața vor veni rușii”, 2015; „Dama de cupă”, 2018; „Clovnul”, 2021). Romanul lui Nicolae Spătaru („Măștile lui Brejnev”, 2020) este o distopie, cu inserții evidente de fantezie gogoliană sau bulgakoviană, ce descrie cu umor grotesc viața unei comunități de oameni trecuți prin experimentul ideologic comunist-sovietic.
În paralel, se afirmă romanul experimental de orientare postmodernă, racordat la marile transformări ale prozei române și europene contemporane. Interesul narativ se deplasează de la reprezentarea mimetică a realității spre explorarea mecanismelor discursului, a intertextualității, a metaficțiunii și a pluralității perspectivelor. Vitalie Ciobanu („Schimbarea din strajă”, 1991), Emilian Galaicu-Păun („Gesturi. Trilogia nimicului”, 1996; „Țesut viu”, 2014), Ghenadie Postolache („Rondul”, 2000; „Ore particulare de fotosinteză”, 2012) și Val Butnaru („Negru și roșu”, 2017; „Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu”, 2017), sunt printre cei mai consecvenți promotori ai acestei formule estetice. Romanele lor problematizează statutul naratorului, relația dintre memorie și ficțiune, dintre istorie și discurs, precum și capacitatea limbajului de a construi și reconstrui realitatea. Mai puține sunt romanele elaborate cu o „conștiință deplină a ficțiunii”, care încearcă să se desprindă aproape cu totul (dacă o asemenea desprindere este posibilă!) de reperele contextuale sau în care spațiul reprezentat, chiar dacă păstrează uneori sugestii ale unor locuri reale, devine un simplu fundal convențional al aventurii imaginare. Romanul Doinei Postolache, „Un secret în Los Angeles” (2019), aparține acestei direcții, fiind o feerie de factură magică, ce valorifică într-o manieră originală imaginarul credinței în metempsihoză.
Dincolo de aceste delimitări, direcțiile se intersectează frecvent, iar numeroși autori valorifică simultan mai multe formule narative. Tocmai această pluralitate de opțiuni tematice și estetice constituie una dintre trăsăturile definitorii ale romanului din Republica Moldova după 1991, confirmând maturizarea genului și integrarea sa firească în evoluția literaturii române contemporane.
Eseul literar. În accepțiunea sa teoretică, eseul este un gen de frontieră, „semiliterar, la intersecția structurilor imagistice și ideologice, o interferență de lirism și reflecție”, care „încearcă să ofere o soluție, nu o impune” (Adrian Marino). În această formulă, el rămâne o adevărată rara avis în literatura din Republica Moldova din ultimele peste trei decenii. Afirmația este valabilă dacă înțelegem eseul ca specie a prozei eminamente literare, care, deși presupune reflecția asupra unor teme de cunoaștere, nu se confundă cu articolul de opinie și nici cu studiul de critică, teorie sau istorie literară. O asemenea delimitare nu este însă absolută, întrucât, din perspectiva postmodernă a genurilor cu frontiere permeabile, interferențele și suprapunerile dintre aceste forme de discurs sunt firești și chiar constitutive. Dintre criticii și istoricii literari, cel mai apropiat de formula eseului este Mihai Cimpoi. De la cărți precum „Lucian Blaga. Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul” (1997), „Cumpăna cu două ciuturi” (2000) și „Brâncuși, poet al ne-sfârșirii” (2001), până la volumele consacrate lui Eminescu, scrisul său îmbină, într-o manieră inconfundabilă, expresia poetică și reflecția filosofică.
Într-o accepțiune mai largă a genului, am putea include în sfera eseului și articolele de opinie în care autorii își formulează reflecțiile și judecățile de gust asupra unor teme teoretice sau a unor opere literare. Privită astfel, eseistica din spațiul dintre Prut și Nistru capătă o reprezentare mai consistentă, incluzând volume precum „Poezia de după poezie” (1999) de Emilian Galaicu-Păun, „Lampa și oglinda” (2001) și „Șlefuitorul de lentile” (2005) de Leo Butnaru, „George Meniuc sau Întoarcerea la Ithaca” (1999) și „Emisferele din Magdeburg” (2005) de Arcadie Suceveanu, precum și „Raftul cu himere” (2004) de Eugen Lungu. Deși aceste volume gravitează adesea în jurul criticii și interpretării literare, ele sunt animate de spiritul eseistic prin libertatea asocierilor, expresivitatea stilului și caracterul reflexiv al discursului.
DRAMATURGIA
Formele teatrale afirmate în perioada modernismului interbelic românesc nu au avut o continuitate firească în RSSM, întrucât presiunea ideologicului a frânat considerabil evoluția unei dramaturgii de valoare. În timp ce teatrul occidental din a doua jumătate a secolului al XX-lea se afla sub semnul experimentului modernist și postmodernist, spațiul teatral dintre Nistru și Prut încerca să-și conserve existența în limitele unor formule tematice și estetice permise. Liberalizarea culturală de după 1991 a creat pentru dramaturgia de aici premisele unei recuperări a decalajelor și ale sincronizării cu noile formule estetice românești și universale.
Noile generații de autori și regizori au manifestat un interes sporit pentru modelele teatrului absurd și ale experimentului scenic, valorificând experiențele creatoare ale unor dramaturgi precum Beckett, Ionesco și Pirandello, dar și ale regizorilor contemporani precum Silviu Purcărete. Un rol decisiv în afirmarea „noului teatru” l-a avut Teatrul „Eugène Ionesco” din Chișinău, fondat imediat după proclamarea Independenței Republicii Moldova, instituție care a stimulat explorarea unor formule scenice inovatoare.
Teatrul din Republica Moldova după 1991 s-a preocupat de recitirea clasicilor în cheie contemporană. Shakespeare, Cehov, Caragiale, Gogol, Molière, Ibsen, Camil Petrescu, Eugène Ionesco sau Matei Vișniec au fost readuși în scenă prin formule estetice moderne, care pun accentul pe actualizarea sensurilor și pe dialogul cu realitățile prezentului. În paralel, repertoriul teatral s-a îmbogățit prin recuperarea și valorificarea unor texte dramatice de referință semnate de scriitori formați în perioada sovietică și consacrați ulterior ca dramaturgi, precum Dumitru Matcovschi, Ion Druță și Aureliu Busuioc. În acest nou context estetic se afirmă și Val Butnaru, autor al unui număr impresionant de piese ironic-tragice, parodice și livresc-reflexive, precum „Simfonie în bi bemol major” (1992), „Iosif și amanta sa” (1993), „Saxofonul cu frunze roșii” (1997), „Cum Ecleziastul discuta cu Proverbele” (1999), „Șase autori în căutarea unui personaj” (2001) și „Avant de mourir” (2008). Dramaturgia sa se înscrie în direcția teatrului postmodern, valorificând procedee precum intertextualitatea, parodia, autoreferențialitatea și amestecul registrelor stilistice.
După anul 2000, teatrele din Republica Moldova s-au orientat tot mai mult spre texte inspirate din cotidian și din realitățile imediate ale societății, iar dramaturgii au valorificat tehnici apropiate de discursul reportericesc, transformând evenimentele actuale în surse de inspirație artistică. Piesele lui Dumitru Crudu se remarcă printr-o raportare directă la realitatea socială și politică, păstrând amprenta opțiunii sale pentru autenticitate și pentru expresivitatea limbajului cotidian. Texte precum „Crima sângeroasă din Stațiunea Violetelor” (2001), „Duelul și alte texte” (2004) și „Oameni ai nimănui” (2012) surprind tensiunile lumii contemporane, fragilitatea relațiilor umane și condiția individului într-un spațiu social aflat în permanentă transformare. Duritatea experiențelor existențiale și sociale este dublată de un limbaj pe măsură – direct, necosmetizat și provocator –, pe care Nicoleta Esinencu îl valorifică în piesele sale de impact, precum „Cum să scrii o piesă”, „Fuck you, eu.ro.Pa!”, „A șaptea kafana” și „Dragă Moldova, putem să ne pupăm puțin de tot?” (2005).
În ultimii ani, tema deportărilor staliniste și a represiunilor sovietice s-a impus ca una dintre direcțiile majore ale teatrului documentar din Republica Moldova. Dacă înainte de 1991 această problematică era absentă de pe scenă din motive ideologice, după Independență ea a început să fie recuperată prin spectacole construite pe baza documentelor de arhivă, a memoriilor și a mărturiilor supraviețuitorilor. Reprezentative în acest sens sunt montările „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” (2023), „1946”, realizat de Slava Șambriș după „Cartea foametei” de Larisa Turea (2023), precum și „Copii în brațele Siberiei” (2024), conceput de actrița Margareta Pîntea împreună cu elevii unui studio de teatru, spectacol dedicat experienței copiilor deportați în Siberia.
CRITICA, ISTORIA ȘI TEORIA LITERATURII
După proclamarea Independenței, studiul literaturii, desfășurat în acea perioadă aproape exclusiv în cadrul institutelor academice, s-a concentrat pe două direcții majore: recuperarea și reevaluarea patrimoniului literar, pe de o parte, și reabilitarea limbajului critic și a instrumentarului teoretic modern, pe de altă parte. Pentru ambele demersuri, un rol decisiv l-au avut modelele oferite de critica și cercetarea literară din România, facilitate de consistente donații de carte, de stagiile de documentare și de studiile universitare și doctorale efectuate peste Prut. În acest context, modelul canonic al „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” de G. Călinescu a constituit un reper important pentru Mihai Cimpoi în elaborarea lucrării fundamentale „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996). De asemenea, demersul lui Nicolae Leahu din „Poezia generației ’80” (2000), consacrat configurării unei noi paradigme lirice, se înscrie în aceeași deschidere spre noile orientări ale criticii românești, fiind convergent cu reflecțiile asupra postmodernismului formulate de Mircea Cărtărescu în volumul „Postmodernismul românesc” (1999). Unii autori au preluat anumite modele de discurs sau structuri argumentative fără a le declara explicit. Tinerii critici au remarcat că volumul „Bunul simț” (1996) de Andrei Țurcanu pare să se fi inspirat, la nivel structural și conceptual, din două lucrări de referință ale eseisticii și criticii românești: „Bunul-simț ca paradox” de Alexandru Paleologu, apărută în 1972 la Editura Cartea Românească, și „Dubla impostură” de Laurențiu Ulici, publicată la aceeași editură în 1995.
Istoria literaturii. Procesul de revizitare a trecutului literar a avut drept moment de referință recuperarea perioadei interbelice, redescoperită ca o etapă fundamentală pentru înțelegerea evoluției literaturii basarabene. Articolele lui Vasile Badiu („Probleme de estetică în viziunea lui Constantin Stere”, 1990) și Veronica Bâtcă (articole consacrate literaturii române din Basarabia interbelică), dar, mai ales, studiile criticilor și istoricilor literari Alexandru Burlacu (antologia „Scriitori de la «Viața Basarabiei»” realizată în colaborare cu Alina Ciobanu), 1990; „Mișcarea literară din Basarabia anilor ’30: atitudini și polemici”, 1999; „Literatura română din Basarabia. Anii ’20-’30”, 2002), Alina Ciobanu („Spiritus loci: variațiuni pe o temă”, 2001) și Aliona Grati („Magda Isanos. Eseu despre structura imaginarului”, 2004; „Privirea Euridicei. Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20–’30”, 2007) au readus în atenția publicului autori cvasinecunoscuți până atunci în spațiul interriveran.
În primele decenii ale acestui secol, direcțiile cercetării istoriei literaturii (înțeleasă ca disciplină metaliterară, alături de teoria literaturii şi critica literară), au fost configurate, în bună măsură, de universitarii ale căror volume au valorificat tezele de doctorat susținute la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, precum și în centre universitare din Moscova și Paris. În acest context se remarcă o serie de monografii care au contribuit la modernizarea instrumentarului critic și la diversificarea temelor de cercetare: „Tranziția în literatură și postmodernismul” (2002) de Sergiu Pavlicenco, „Pariziana românească: mit și realitate” (2006) de Elena Prus, „Totul este un palimpsest” (2007) de Grigore Canțâru, „Cuvântul Celuilalt. Dialogismul romanului românesc” (2011) de Aliona Grati, „Poezia optzecistă basarabeană. Schimbare de paradigmă” (2013) de Grigore Chiper, „Manierismul românesc. Manifestări şi atitudini” (2015) de Lucia Țurcanu, „Romanul generației ’80. Construcție și prezentare” (2014) de Maria Șleahtițchi, „Sfârșit de secol românesc. Decadentismul literar și ideea de decadență” (2016) de Adrian Ciubotaru, „Anotimpurile Persefonei. Proza feminină din Italia secolului al XX-lea” (2011) de Tatiana Ciocoi, „Auto)ironia şi (auto)parodia în «Levantul» de Mircea Cărtărescu” (2014) de Ludmila Șimanschi, „Eternul Orfeu” (2005) de Margareta Curtescu (Maria Ambramciuc), „Cunoaştere şi autenticitate: drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică” (2008) de Diana Vrabie, „Poeții și trandafirul. Eseu despre generația „ochiului al treilea” (2015) de Alexandru Burlacu ș.a.
Unii scriitori au atribuit colecțiilor lor de recenzii și prezentări de carte o semnificație de istorie literară, deși acestea sunt dominate mai curând de impresia subiectivă și de judecata personală decât de rigoarea metodologică specifică cercetării științifice. Un exemplu al acestei deplasări de perspectivă îl constituie volumul de cronici literare al lui Mircea V. Ciobanu, „Literatura română din Republica Moldova 1991–2025. Istoria unor cărți”. O veritabilă istorie a literaturii române din Republica Moldova rămâne un deziderat al cercetătorilor profesioniști, capabili să elaboreze o sinteză amplă, fundamentată pe metode critice moderne, precum cea oferită de geocritică, care să ia în considerare specificul spațiului, al locului și al experienței istorice particulare în care s-a constituit această componentă a literaturii române.
Teoria literaturii. Imediat după 1991, cercetările de teorie literară s-au concentrat asupra unor direcții precum teoria textului, studiul fenomenologic al operei literare și relațiile dintre dialogism și intertextualitate. În acest domeniu se remarcă lucrările lui Anatol Gavrilov: „Conceptul de roman la G. Ibrăileanu și structura stratiformă a operei literare” (2006) și „Criterii de științificitate a terminologiei literare” (2007), precum și volumul lui Ion Plămădeală „Opera ca text. O introducere în știința textului” (2002).
Monografia colectivă „Opera literară ca dialog și relație. Noi modele critice: dialogica, imagologia, sociocritica, critica orientată către cititor, ergocritica” (2021), semnată de Aliona Grati, Elisaveta Iovu-Macari, Oxana Popa, Diana Dementieva și Rodica Gotca, propune o reevaluare a modalităților de analiză a textului literar, marcând o nouă etapă în cercetarea teoretică din Republica Moldova. Studiile reunite, având ca punct comun paradigma dialogică, propun cinci noi modele critice. Critica imagologică analizează textul literar ca spațiu al reprezentărilor despre Celălalt, evidențiind modul în care literatura construiește imagini, stereotipuri și atitudini colective despre alte popoare și culturi. Sociocritica examinează opera în relație cu mediul social și istoric, considerând textul un discurs al socialității. Această perspectivă urmărește felul în care realitățile sociale, ideologiile și valorile unei epoci sunt transformate în structuri literare, depășind analiza exclusiv formală a operei. Critica orientată către cititor evidențiază rolul receptorului în constituirea sensului literar. Inspirată de cercetările Școlii de la Konstanz și de teoriile lui Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser, Umberto Eco sau Stanley Fish, această direcție consideră lectura un proces activ, în care cititorul participă la actualizarea semnificațiilor textului, fără a substitui rolul autorului sau al operei. Ergocritica reprezintă cea mai inovatoare perspectivă, concentrându-se asupra literaturii digitale și a textului ergodic, bazat pe interacțiunea dintre cuvânt, imagine și tehnologie. În acest context, cititorul devine participant activ, capabil să influențeze parcursul textului.
Critica literară. Nu mai puțin relevantă este critica literară de întâmpinare, manifestare care s-a înscris în preocupările constante ale revistelor de cultură ce au contribuit, după 1991, la formarea și orientarea gustului estetic. Spre deosebire de studiul monografic sau de sinteza de istorie literară, cronica literară se constituie într-un discurs al actualității, caracterizat prin proximitatea față de operă și prin necesitatea unei reacții critice imediate. Prin reunirea ulterioară a acestor texte în volume, critica de întâmpinare depășește caracterul efemer al intervenției publicistice și dobândește o funcție documentară, oferind imaginea gustului estetic, a criteriilor de evaluare și a ierarhiilor literare ale unei perioade. Câteva volume reprezentative merită menționate: „Salahorind... Articole, cronici, portrete și medalioane literare” (2008) de Ion Ciocanu, „Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism” (2007) de Maria Șleahtițchi, „Scribul din grădina fermecată” (2014) și „Revanșa literaturii” (2019) de Vitalie Ciobanu, „Cronici în rețea. metaliteratură.net” (2016) de Aliona Grati, „Poezia BASA” (2019) de Lucia Țurcanu, „Tentația identității” (2020) de Oxana Gherman, „Filocalii și calofilii critice” (2025) de Nicolae Leahu ș.a.
Biografie literară. Ca specie a criticii și istoriei literare, biografia literară reprezintă o direcție relativ nouă în Republica Moldova, orientată nu doar spre analiza operei și reconstituirea destinului creatorului prin documente, mărturii, contexte istorice și interpretări estetice, ci și spre valorificarea unor structuri și procedee narative care o apropie de roman. Prin apelul la tehnici ale narațiunii, biografia literară depășește simpla acumulare documentară, transformând viața autorului într-un obiect de interpretare estetică. Afirmarea sa este legată de necesitatea recuperării unor destine intelectuale afectate de rupturile istorice ale secolului al XX-lea, de marginalizarea culturală din perioada sovietică sau de uitarea ulterioară. Biografia literară permite astfel reconstruirea unor figuri emblematice într-o perspectivă integratoare, în care documentul istoric, analiza operei, mărturia epocii și expresivitatea discursului critic se articulează într-o narațiune interpretativă coerentă. Apariții recente precum „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare” (2019) de Moni Stănilă, „Anastasia Dicescu. Privighetoarea Basarabiei” (2025) de Ion Anton și „Arca lui Goma. Biografia unui scriitor” (2025) de Aliona Grati confirmă interesul sporit pentru acest gen și perspectivele sale de dezvoltare în cercetarea literară autohtonă.
LITERATURA ÎN LIMBA RUSĂ
În spațiul literar al Republicii Moldova se conturează, în ultimele decenii, o comunitate de autori de expresie rusă, care dezvoltă o experiență estetică și culturală distinctă, dar care rămâne, în mare măsură, periferică în raport cu instituțiile, publicațiile și mecanismele de consacrare ale literaturii majoritare de limbă română. Această literatură, situată la intersecția mai multor tradiții culturale și identitare, își construiește propriile forme de expresie, tematizând adesea condiția individului într-un spațiu postimperial, memoria culturală și tensiunile apartenenței.
Printre reprezentanții acestei comunități se numără prozatorul Oleg Krasnov, autor al volumelor „Repetitor” [„Репетитор”] (2013) și „Șelkovitza” [„Шельковица”] (2014), poeta Miroslava Metleaeva, cunoscută prin cărțile „Ia jivu sredi vas” [„Я живу среди вас”] (1992), „Pesni noci” [„Песни ночи”] (1994) și „Ten’ noci” [„Тени ночи”] (2002), precum și Irina Naidionova, autoarea volumelor de poezie „Formula țveta” [„Формула цвета”] (1997) și de proză „Scvozi solnecinîie dojdi” [„Сквозь солнечные дожди”] (2004). Lor li se adaugă prozatorii Oleg Panfil, cu volumul „Piromania” [„Пиромания”] (2006), și Mihail Potorak, autorul cărții „Idiot veder k iugu” [„Идёт ветер к югу”] (2015), alături de Olesea Rudeaghina, Serghei Uzun, reprezentant al literaturii găgăuze de expresie rusă, Serghei Riazanțev, Alexandra Iunko și alți autori.
O tentativă importantă de cartografiere a acestei scene literare o reprezintă volumul antologic „Antologhia belîh arapov” [„Антология Белых Арапов”] (2015), care reunește creațiile mai multor autori de expresie rusă din Republica Moldova și oferă o perspectivă asupra diversității tematice și stilistice a acestei comunități. Mai mult decât o simplă culegere de texte, antologia se configurează ca o mărturie a existenței unei comunități literare specifice, care își articulează propria identitate estetică și culturală, menținând totodată relații de interferență și dialog cu celelalte tradiții literare din spațiul basarabean.
Aliona Grati, doctor habilitat în filologie, profesor universitar
Iulie 2026
