Scurt istoric

 PRIVIRE ISTORICĂ DE ANSAMBLU

– stat în partea de sud-est a Europei, cu suprafaţa de 33  843,5 km², populaţia 2 409 200 de locuitori (2024) (fără populația din stânga Nistrului), capitala municipiul Chișinău (720 100 de locuitori) .

 

Republica Moldova i-a precedat R.S.S. Moldovenească, formată în urma punerii în practică la 28 iunie 1940 a prevederilor Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, când U.R.S.S., printr-un ultimatum adresat României, a ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru (Basarabia). Suprafaţa totală ocupată la sfârşitul lunii iunie 1940 era de 50 726 km², cu un număr total de 3 776 309 locuitori, dintre care după criteriul etnic predominau moldovenii (români) (53,49%), urmați de ucraineni (15,50%), ruşi (10,34%), evrei (7,27%), bulgari (4,9%), germani (3,31%) şi alte grupuri naţionale (5,12%). R.S.S. Moldovenească a fost înființată la 2 august 1940 prin hotărârea Sovietului Suprem al U.R.S.S., având la bază șase raioane ale R.A.S.S.M. (Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbnița, Slobozia, Tiraspol) şi șase judeţe ale Basarabiei (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca). Restul raioanelor R.A.S.S.M. şi județelor Basarabiei (Akkerman, Ismail, Hotin), inclusiv ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, au fost trecute în componența R.S.S. Ucraineană. În al Doilea Război Mondial teritoriul Basarabiei a fost în componența României (1941–1944).

La 12 septembrie 1944, puterea sovietică a restabilit entitatea republicii, teritoriul ei cuprinzând 32 200 km² şi o populație de cca 2 700 000 de locuitori. Din 1940 până în 1950 au urmat măsuri represive, politica promovată de autorităţile sovietice manifestându-se prin confiscarea forţată a produselor alimentare; epurarea, arestarea şi asasinarea elementelor considerate „periculoase”; foametea organizată din anii 1946–1947; cele trei operațiuni de deportare (din 1941, 1949 şi 1951) şi colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti.

La sfârșitul anilor 1980, pe fundalul crizei sistemului totalitar comunist, democratizării societății și a redeșteptării naţionale, a avut loc revenirea la grafia latină (31 august 1989). Prin amendamentele legislative a fost validată identitatea românească a majorității populației prin recunoaşterea principalelor simboluri ale naţiunii române, optându-se pentru identitatea lingvistică. La nici jumătate de an, după aceste evenimente, în Sovietul Suprem al R.S.S.M. au avut loc primele alegeri democratice (25 februarie; 10 martie 1990), în funcția de președinte al Sovietului Suprem fiind desemnat Mircea Snegur (27 aprilie 1990), iar în cea de preşedinte al Sovietului de Miniştri, Mircea Druc (25 mai 1990), devenit, la 5 iunuarie 1990, prim-ministru al R.S.S. Moldoveneşti. La 23 iunie 1990 a fost proclamată suveranitatea de stat, iar la 23 mai 1991, a fost schimbată denumirea oficială a statului, în Republica Moldova. Legea cetățeniei Republicii Moldova adoptată la 4 iulie 1991, a devenit una dintre cele mai liberale din Europa de Est. Potrivit acestea, tuturor persoanelor care locuiau în Republica Moldova la data declarării suveranității, li s-a permis să devină cetățeni ai acesteia, indiferent de apartenența etnică, lingvistică, perioada de rezidență sau alte criterii.

La 27 august 1991, Parlamentul convocat în ședință extraordinară (grație Marii Adunări Naționale), a adoptat textul Declarației de Independență a Republicii Moldova, document ce a condamnat înțelegerea sovieto-germană din 23 august 1939, Pactul Ribbentrop-Molotov, ca nulă ab initio. În spațiul ex-sovietic, Moldova a fost a șaptea republică care și-a proclamat independența. În actul de independență limba română a fost declarată limbă de stat. La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri ale șefului statului prin vot universal, în calitate de președinte, întrunind 98,2% din sufragii, fiind ales Mircea Snegur. Independența a fost recunoscută de Georgia, România, în aceiași zi, urmată de Rusia, Kazahstan, Elveţia, S.U.A., Argentina ș.a. Ucraina a recunoscut independența la 8 decembrie 1991. În 1992, Republica Moldova era recunoscută de 60, ulterior, de 180 de state.

În primăvara-vara anului 1992 noul stat s-a confruntat cu Războiul pentru apărarea independenței și integrități teritoriale.

În decembrie 1991, la Alma-Ata, la întrunirea liderilor a 11 state ex-sovietice, Republica Moldova a semnat actele cu privire la formarea Comunitatea Sattelor Independente, cu precizarea că participă doar la cooperare economică. De jure, Republica Moldova a aderat la C.S.I. la 15 aprilie 1994. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit membru al O.S.C.E., participantă la medierea diferendului transnistrean. La 2 martie 1992, Republica Moldova a devenit membru al O.N.U. În aceeași zi, forțele separatiste de pe malul stâng al Nistrului, au declanșat acțiuni militare. Moldova este una din statele fondatoare ale organizației internaționale Cooperarea Economică a țărilor riverane Mării Negre, creată la 25 iunie 1992, la Istanbul. La 8 decembrie 2017, la Chișinău a fost inaugurat Biroul N.A.T.O. La 14 iulie 1995, ziua în care la Strasbourg a fost arborat tricolorul, Republica Moldova a devenit stat membru al Consiliului Europei, fiind prima țară din C.S.I. acceptată în acest for paneuropean. În februarie 2005, a fost semnat Planul Individual de Acțiuni Republica Moldova – U.E., fiind promovat cursul strategic de integrare europeană. În ianuarie 2010 au fost lansate negocierile privind Acordul de Asociere Republica Moldova – U.E., proces derulat în 15 runde. În cadrul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, din 30 noiembrie 2013, a fost parafat Acordul de asociere între Republica Moldova și Uniunea Europeană. În aprilie 2014, U.E. a luat decizia finală cu privire la liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova. În vara lui 2014, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Agenda de asociere U.E. – Republica Moldova, iar Parlamentul a ratificat Acordul de asociere cu U.E., cu votul a 59 de deputați. La 13 noiembrie 2014 a fost ratificat Acordul de asociere cu Republica Moldova. La 1 iulie 2016 a intrat în vigoare Acordul de asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și U.E. și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles, la 27 iunie 2014.

Din 1991 economia Republicii Moldova s-a delimitat ca sistem distinct, cunoscând perioade de criză și de ameliorare temporară, fiind o ţară agroindustrială, specializată în cereale, viticultură, pomicultură, legumicultură şi alte culturi agricole, precum şi în industria prelucrătoare, industria uşoară, industria chimică ş.a. Reformele economiei de tranziție nu au soluționat problemele economice ale societății. La mijlocul anilor 1990, Republica Moldova a fost plasată în categoria țărilor în curs de dezvoltare. După anul 2000, sectoarele economiei au înregistrat o anumită creștere economică, deși neomogenă. În 2006, Parlamentul a aprobat Legea privind dezvoltarea regională, care a prevăzut politica de dezvoltare planificată regională. Începând cu 2008, economia Republicii Moldova a fost afectată de criza economică mondială, situația fiind agravată de acte de corupție în unele instituții publice și fraude bancare, care au prejudiciat bugetul de stat cu peste 1  mld. $ în dosarul celor trei bănci (Banca de Economii a Moldovei, Banca Socială și Unibank). Problemele economice au generat fenomenul masiv de exod al populației, peste 1 mil. de moldoveni aflându-se în afara țării.

Speranța de viață (între 70 și 71 de ani) este una dintre cele mai mici în Europa. În 2015, Republica Moldova a fost al treilea stat european (după Belarus și Liechtenstein) cu cea mai mică rată a șomajului (3,3%). O problemă a vieții socioeconomice constituie fenomenul pauperizării populației. În plan socio-politic, activitatea partidelor politice a fost în concordanță cu ciclurile electorale. Între 1994 și 2007 au avut loc patru scrutine parlamentare și patru locale.

La 27 februarie 1994 au avut loc alegeri parlamentare anticipate, considerate primele alegeri parlamentare democratice în Republica Moldova. Din 1994 până în 2015, Republica Moldova a fost condusă de opt coaliții de guvernare. La începutul lui 2016 s-a constituit o majoritate parlamentară. După alegerile parlamentare anticipate din 2021, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a obținut majoritate parlamentară. Parlamentul Republicii Moldova este constituit din 101 deputaţi pe liste de partid şi din componența candidaților independenți. La data de 29 iulie 2021, Igor Grosu a fost votat în funcția de Președinte al Parlamentului Republicii Moldova.

Viaţa sociopolitică a Republicii Moldova a fost marcată de proteste de masă, cele mai semnificative având loc în 1995 (Greva generală a studenților, liceenilor și profesorilor) și 2009 (evenimentele de la Chișinău din 7 aprilie). Până la 5 iulie 2000, Republica Moldova a fost o republică parlamentar-prezidențială, devenind apoi parlamentară, președintele statului fiind ales de Parlament. La 8 decembrie1991, președinte a fost ales Mircea Snegur (1991–1996), urmat de Petru Lucinschi (1 decembrie 1996 – 4 aprilie 2001), Vladimir Voronin (4 aprilie 2001 – 4  aprilie 2005; 4 aprilie 2005 – 11 septembrie 2009). După interimatele lui Mihai Ghimpu (11  septembrie 2009 – 29 decembrie 2010) și Marian Lupu (30 decembrie 2010 – 16 martie 2012), determinate de eșecul încercărilor de alegere a președintelui Republicii Moldova de către Parlament, la 16 martie 2012, Nicolae Timofti a devenit cel de-al patrulea șef de stat. La 4 martie 2016, Curtea Constituțională a decis ca următorul președinte să fie ales pe bază de vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. La 30 octombrie 2016, în urma alegerilor prezidențiale, șef de stat a devenit Igor Dodon, suspendat temporar de mai multe ori de Curtea Constituțională. În urma alegerilor prezidențiale, din 1 și 15 noiembrie 2020, prima femeie aleasă (realeasă la 3 noiembrie 2024) în funcția de șef de stat a devenit Maia Sandu, liderul Partidului Acţiune şi Solidaritate (PAS). Una din principalele realizări obținute de Republica Moldova în timpul mandatului Maiei Sandu a fost obținerea statutului de țară candidată la U.E., într-un termen record de la depunerea cererii (timp de patru luni), în martie 2022. Decizia de deschidere a negocierilor de aderare la U.E. a Moldovei și Ucrainei a fost adoptată, la 14 decembrie 2023, de 26 de lideri europeni.

Ion Valer XENOFONTOV
Lidia PRISAC

Scurt istoric

Din cele mai vechi timpuri, teritoriul carpato-danubiano-pontic a constituit un spațiu de tranziţie din Orientul Apropiat spre Europa Centrală şi de Vest, spre nordul continentului şi în direcția stepelor nord-pontice, ceea ce și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării civilizației de pe aceste meleaguri. Parte componentă a acestui spațiu este și teritoriul actual al Republicii Moldova.

Primele vestigii ale activității umane din spațiul actual al Republicii Moldova datează cu Epoca Paleoliticului, având o vechime de circa 500000 de ani. Cele mai arhaice stațiuni umane, situate în peșteri și grote naturale, au fost descoperite în nordul Moldovei (lângă localitățile Duruitoarea Veche, Trinca, Ofatinți, Brânzeni ș.a.). Stațiuni temporare mezolitice (mileniile XII – VIII/VII î.Hr.) au fost identificate în cursurile mijlocii ale râurilor Prut și Răut (la Frumușica, Bulboci ș.a.), la sud – pe Prut (Sărăteni), Botna (Zaim) etc.

În Epoca Neoliticului (mileniile VII – VI î.Hr.) s-au format primele structuri gentilico-tribale cu o cultură unitară. Comunitățile culturale neolitice sunt cunoscute în literatura de specialitate drept culturile Bugo-nistreană, Starcevo–Criș și a Ceramicii band-liniare.

Epoca Eneoliticului (mileniile V – IV î.Hr.) în spațiul carpato-nistrean este reprezentată de cea mai veche civilizație europeană de agricultori (utiliza sistemul de curătură și pârloagă), numită după locul descoperirilor Cucuteni–Tripolie. Arheologii au descoperit pe teritoriul dintre Prut și Nistru circa 300 de situri ale acestui complex cultural, unde populația a locuit mai multe secole. În unele complexe au fost găsite locuințe cu două nivele (Vărvăreuca, raionul Florești). În cadrul civilizațiilor eneolitice ajunge la apogeu arta preistorică, reprezentată prin picturi de pe vase de ceramică și statuete din lut ars cu motive zoomorfe și antropomorfe, printre care se remarcă reprezentarea antropomorfă, numită Hora de la Frumușica, statuetele simbolice Marea Zeiță Mamă și taurul etc.

În comparație cu epocile anterioare, majoritatea comunităților culturale din Epoca Bronzului (începutul mileniului III – sfârșitul mileniului II î.Hr.), depistate în arealul carpato-nistrean, erau de sorginte orientală. Au fost puse începuturile comunităților indo-europene, din care făceau parte și tracii plasați între Marea Egee – la sud și Nipru – la nord, Tisa Superioară – la vest și Marea Neagră – la est.

Începând cu sec. VI î.Hr., în teritoriul locuit de triburile tracilor septentrionali se impuneau geții, numiți de „părintele istoriei” Herodot „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Începând cu sec. IV î.Hr. și până în sec. IV d.Hr., comunitățile getice erau amplasate în teritoriile dintre Balcani, Carpați și Marea Neagră. De la sfârșitul sec. II î.Hr., în arealul intracarpatic se manifestă dacii. Dacii și geții vorbeau aceeași limbă din grupul satem al limbilor indo-europene. Ei erau agricultori, prelucrau metalul, lemnul. Întrețineau relații comerciale cu orașele (polisurile) elene din nord-vestul și vestul Pontului Euxin. În relatările lui Strabon (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.) se specifica faptul că la geți existau sacerdoții (preoți), care se alimentau „cu miere, lapte și brânză”. Religia geto-dacică era politeistă. În sec. I î.Hr. zeitatea supremă a geto-dacilor, care credeau în nemurire, era Zamolxis. Societatea geto-dacică a ajuns la apogeu în timpul lui Burebista (cca 82–44 î.Hr.), considerat de contemporani „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. Regatul lui Burebista i-a unificat pe toți tracii din spațiul de la Munții Balcani până în Carpații Păduroși, de la gurile Bugului până la Tisa într-un singur stat, devenit un factor permanent al lumii antice. În anul 44 î.Hr. Burebista a fost asasinat în urma unui complot. Regatul acestuia s-a divizat în patru părți, iar ulterior – în cinci structuri politice. Cea mai puternică a fost regiunea Arcului Carpatic (Dacia Intramontană), care în timpul lui Decebal (87–106 d.Hr.) s-a extins teritorial de la Carpații Apuseni până la Nistru, fiind în stare să se opună Imperiului Roman. Ca urmare a două războaie daco-romane (101–102 și 105–106 î.Hr.), romanii reușesc să cucerească Dacia. Imaginile din aceste războaie sunt inscripționate pe Columna lui Traian de la Roma. Romanii au împărțit Dacia în trei părți: teritoriile Transilvaniei, Banatului și Olteniei și au format provincia romană Dacia, cele ale Munteniei și sudului Moldovei fiind incluse în provincia Moesia Inferior, iar alte teritorii dacice de la nord și răsărit de Carpați au cunoscut formațiuni geto-dacice libere în dependență clientară de statul roman. Provinciile romane au cunoscut un înalt nivel de cultură materială și spirituală. Pe teritoriul lor au fost aduși coloniști din alte provincii romane, s-au așezat cu traiul și veterani ai armatei romane. Procesul de romanizare, de practicare a limbii latine, care a avut loc, a generat înlăturarea treptată a limbii populației băștinașe. Procesul de romanizare a cuprins și spațiul de la est de Carpați, strâns legat prin diverse relații cu provinciile romane. O componentă esențială a romanizării a constituit-o creștinismul pătruns în spațiul carpato-danubian prin filiera militarilor și coloniștilor romani. Misionarii diseminau creștinismul „de la om la om”. Unii autori patristici consideră că Apostolul Andrei a contribuit la răspândirea creștinismului la Dunărea de Jos. În sec. IV–VI î.Hr. au fost înființate mai multe temple creștine – bazilici, inclusiv una la Sobari, de lângă Soroca actuală.

Teritoriul Moldovei Centrale și de Nord, supravegheat cu strictețe de romani, a continuat să fie locuit de dacii liberi. Interfluviul pruto-nistrean a fost intersectat de un sistem de fortificații sub formă de valuri de pământ, numite ulterior Valurile lui Traian. În anul 46 d.Hr. litoralul pontic al spațiului pruto-danubiano-nistrean se afla în componența provinciei romane Moesia Inferior și, drept urmare, locuitorii zonelor de sud ale Moldovei au intrat în contact direct cu romanii.

În anul 271 d.Hr. Dacia a fost abandonată de romani. „Retragerea aureliană” a afectat armata, administrația și o parte din locuitorii bogați. Populația daco-romană a înfruntat mai multe valuri de migrație (sarmați, goți, huni ș.a.), însă a menținut romanitatea în acest spațiu. În sec. V–VII este atestată continuitatea romanicilor la est de Carpați, aceștia fiind reprezentați în aspectul cultural Costișa–Botoșana–Hansca.

În sec. VI, în teritoriul carpato-nistrean au pătruns slavii, care la începutul sec. VII, în cea mai mare parte, au migrat peste Dunăre. Aceștia au avut o anumită influență asupra limbii autohtonilor, fără a-i modifica însă esența ei romană. În sec. VIII–IX, conform cercetărilor istoricilor și lingviștilor, se desăvârșește procesul de constituire a limbii române și a poporului român. Românii erau numiți de străini vlahi, volohi, olahi, blahi etc. Migrația slavilor a fost urmată de cea a avarilor și vechilor bulgari turanici. Până în sec. XIV procesul migrației a fost continuat de pecenegi, uzi, unguri, cumani, mongoli ș.a.

În sec. IX–XIV, în spațiul carpato-danubiano-pontic apar structuri politice, numite țări, voievodate, cnezate, ducate. Primele formațiuni politice ale populației autohtone au apărut în secolele IX–X în Transilvania, apoi la sud și est de Carpați. În perioada de domnie a lui Basarab (1324–1352) s-a finalizat procesul de constituire a statului independent Țara Românească (numită de străini Valahia).

La mijlocul sec. XIV, la est de Carpați s-a format un alt stat – Moldova, după denumirea râului, unde a apărut. Primul ei voievod – legendarul Dragoș Vodă era căpetenia unei formațiuni supuse Ungariei. În 1359 aici se produce o răscoală antimaghiară, temporar înăbușită de oastea ungară condusă de o căpetenie, care, de asemenea, purta numele Dragoș. Către 1362–1363 în fruntea mișcării antimaghiare din Moldova se situează voievodul Bogdan, venit din Maramureș. În 1365 Ungaria recunoaște că Moldova a devenit stat independent. La sfârșitul sec. XIV Moldova se extindea de la Carpați până la Marea Neagră, consolidându-se ca stat medieval, recunoscut de țările vecine. În această perioadă s-au remarcat domnii Petru Mușatinul (1375–1391) și Alexandru cel Bun (1400–1432).

Din sec. XIV teritoriile nord-dunărene sunt amenințate de expansiunea Imperiului Otoman, cu care duc lupte domnii Țării Românești Mircea cel Bătrân (1386–1418) și Vlad Țepeș (1448, 1456–1462 și 1476.) ș.a.

În această confruntare un renume european l-a obținut Ștefan cel Mare, domnul Țării Moldovei (1457–1504), care a fost cel mai de seamă luptător pentru consolidarea statului medieval moldovenesc. Ștefan cel Mare a întărit puterea centrală domnească și a reputat o serie de victorii asupra incursiunilor ungare, polone, tătare și otomane. Moldova lui Ștefan cel Mare era considerată de contemporani „Poarta Creștinătății”. Forțele, însă, erau inegale și, după campania otomană din 1538 împotriva domnului Petru Rareș (1527–1538, 1541–1546), Țara Moldovei a acceptat suzeranitatea otomană, dar și-a menținut autonomia statală.

Tentative de a se elibera de sub suzeranitatea otomană au întreprins domnii Ioan Vodă (1572–1574) și Mihai Viteazul, care în 1600 a unit temporar Moldova, Transilvania și Țara Românească. În perioada sec. XVII–XVIII, în țările române au fost create opere de orientare umanistică, scrise de renumiți cărturari-cronicari, clerici, savanți (Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Nicolae Milescu Spătarul, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropoliții Varlaam, Dosoftei ș.a.). S-a răspândit cartea tipărită, s-au deschis școli laice. „Secolul de aur al culturii românești” a constituit perioada în care mari ctitori ai culturii au fost domnii Matei Basarab (1632–1654), Vasile Lupu (1633–1653), Constantin Brâncoveanu (1688–1714).

În sec. XVIII – începutul sec. XIX teritoriul Moldovei este obiectul expansiunii Imperiului Rus și celui Austriac (Habsburgic), suportând consecințele confruntărilor cu Imperiul Otoman: pierderi umane, materiale și teritoriale. După campania nereușită din 1711 a țarului Petru I, Poarta a instaurat pe tronurile Moldovei (în 1711) și Țării Românești (în 1716) domni greci-fanarioți, promotori ai politicii de înăsprire a suzeranității otomane.

Austria, după ce a anexat, în 1699, Transilvania, iar în 1716 (până în 1739) – Oltenia, în 1775, profitând de slăbirea Imperiului Otoman, a anexat și partea de nord a Moldovei (Bucovina) cu vechea capitală Suceava. După războiului ruso-turc din anii 1787–1791, Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Nistru și Bug, situat la sud de râul Iagorlâc, iar în 1793, prin divizarea Poloniei, include și teritoriul locuit de moldoveni, situat la nord de acest râu. În urma războiului ruso-turc din 1806–1812, teritoriul dintre Prut și Nistru, numit de țarism în 1812 Basarabia, a fost anexat la Imperiul Rus. Până în 1812 această denumire se referea doar la partea de sud a spațiului pruto-nistrean. În Basarabia, începând cu 1828, a fost lichidată autonomia administrativă, limba română (numită „moldovenească”) a fost interzisă în structurile de stat, iar mai târziu suspendată în școlile primare și secundare.

În 1848–1849, în Moldova, Țara Românească și Transilvania a izbucnit o revoluție cu caracter social-politic și național, ca parte componentă a revoluției europene, ale cărei obiective erau realizarea libertăților sociale și naționale, modernizarea societății. În anii postrevoluționari, în Principatul Moldovei și în Țara Românească ia amploare mișcarea pentru unirea într-un stat unitar național, susținut de puteri europene prin Convenția de la Paris din 1858.

Prin alegerea în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Principatului Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie 1859 – al Țării Românești, s-a realizat Unirea Principatelor. La 24 ianuarie 1862, la București a fost creat un guvern unic și s-a convocat Adunarea Reprezentativă, punându-se astfel bazele constituirii statului unitar național cu denumirea oficială a țării – România, care la 1877 își proclamă independența, recunoscută oficial prin Tratatul de Pace de la Berlin (1878). Deși în timpul războiului Rusia garantase integritatea teritorială a României, prin același tratat ea reanexează cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), unite cu Principatul Moldova prin Tratatul de Pace de la Paris (1856).

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX se afirmă mari personalități în domeniile literaturii (Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Ion Luca Caragiale ș.a.); artei (pictorii Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, compozitorul Ciprian Porumbescu ș.a.); în științe (chimistul Petru Poni, matematicianul Spiru Haret, filosoful Vasile Conta, istoricii Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga ș.a.).

În anii 1812–1828 Basarabia avea statut de regiune cu autonomie limitată în cadrul Imperiului Rus. În 1828 țarul a anulat acest statut, iar ultimele rămășițe ale particularităților naționale în viața sociopolitică a regiunii (utilizarea normelor legislației civile locale etc.) au fost anulate în 1874, atunci când Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie a Imperiului Rus.

Începând cu primele decenii ale anexării, Basarabia a fost masiv colonizată de către țarism cu populație alogenă, instalată îndeosebi în sudul provinciei (bulgari, găgăuzi, germani, ruși de rit vechi, cazaci, ucraineni, francezi, elvețieni etc.).

Numărul de analfabeți în Basarabia era unul dintre cele mai mari din Rusia autocrată. În 1897, în Basarabia ştiutorii de carte reprezentau 15,6% din numărul total al populaţiei provinciei, proporţia respectivă în Rusia fiind de 21,1%, iar în guberniile europene ale Rusiei – de 22,9%. După numărul știutorilor de carte, Basarabia se afla pe poziţia a 45-a printre cele 50 de gubernii din partea europeană a Imperiului Rus. În ultimele decenii ale sec. XIX, politica de rusificare crește în intensitate: instruirea în școală se efectuează în limba rusă, în aceeași limbă se impune și serviciul divin. Rusificarea nobilimii determină ieșirea de pe prim-plan în mișcarea socială și națională a reprezentanților intelectualității basarabene.

Revoluția rusă de la 1905 a creat condiții favorabile pentru desfășurarea mișcării naționale a basarabenilor. Se întreprind tentative de constituire a unor formațiuni politice. În mișcarea națională se evidențiază Constantin Stere, Pan Halippa, Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Ion Inculeț ș.a. După Revoluția rusă din 1905 apare presa basarabeană (ziarele „Basarabia”, „Moldoveanul” ș.a.). În contextul Revoluției Ruse din Februarie 1917, în regiune se intensifică lupta pentru autodeterminare. La 21 noiembrie s-a constituit organul reprezentativ al Basarabiei – Sfatul Țării (președinte – Ion Inculeț). În data de 2 decembrie a fost proclamată Republica Democrată Moldovenească (în componența viitoarei Rusii democratice), care la 24 ianuarie 1918 și-a declarat independența. La începutul lunii ianuarie, cu acordul comandamentului militar rus, în provincie au fost introduse unități ale armatei române, care păzeau depozitele militare și asigurau ordinea publică. Primul guvern al Republicii Democrate Moldovenești a fost condus de Pantelimon Erhan. La 27 martie Sfatul Țării a votat Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România. Între anii 1918 și 1940 Basarabia s-a aflat în componența statului național român.

Deși Basarabia a moștenit multe probleme de la Imperiul Rus (țarismul a construit doar drumuri strategice și a considerat provincia o colonie agrară), totuși, în deceniile interbelice a cunoscut o anumită îmbunătățire a condițiilor de viață a populației, a crescut substanțial nivelul cultural și de instruire.

Prăbușirea Imperiului Rus a trezit la viață națională popoarele subjugate, inclusiv moldovenii transnistreni, care la un congres, întrunit la 17-18 decembrie 1917, au cerut învățământ și biserică în limba națională și unirea cu Basarabia, dar în 1918–1920 acest spațiu a fost atras în războiul civil din Rusia, în urma căruia s-a instaurat puterea bolșevică.

La 24 octombrie 1924, după eșecul tratativelor româno-sovietice de la Congresul de la Viena privind Basarabia, conducerea URSS, în scopul creării unui focar permanent de tensiune la adresa României și promovării „revoluției proletare” în Balcani, a decis crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești în componența RSS Ucrainene. Deși se recunoștea dreptul etnic al moldovenilor și au fost luate măsuri în vederea menținerii culturii populare naționale, ei au fost supuși unei îndoctrinări ideologice, urmate de represiuni politice și foametea organizată. Forurile diriguitoare erau conduse aproape exclusiv de persoane străine băștinașilor.

Având susținerea Germaniei hitleriste, cu care semnase Protocolul adițional secret al Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 („Pactul Molotov-Ribbentrop”, prin care Germania își exprima „dezinteresul” față de Basarabia, iar URSS – interesul pentru această provincie), la 26 și 27 iunie 1940 Uniunea Sovietică a cerut ultimativ României cedarea imediată a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. La 28 iunie 1940 România a fost nevoită să accepte evacuarea armatei și administrației din aceste teritorii. În data de 2 august 1940, la Moscova a fost adoptată decizia Sovietului Suprem al URSS de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, în componența căreia au fost incluse 6 județe ale Basarabiei (Soroca, Bălți, Orhei, Chișinău, Tighina și Cahul) și 6 raioane ale RASS Moldovenești (Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol și Slobozia). Capitala RSS Moldovenești a devenit orașul Chișinău. Populația noii republici însuma 2,7 mil. de locuitori, iar suprafața teritorială – 33,7 mii km2. Alte teritorii care au aparținut României (Bucovina de Nord, ținutul Herța, județele Hotin, Cetatea Albă și Ismail) și 5 raioane ale fostei RASSM au fost incluse în componența RSS Ucrainene.

În anii 1941–1944, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, în Basarabia a fost instaurată administrația românească. În teritoriul dintre Nistru și Bug a fost instalat un regim special de administrare economică, în frunte cu Guvernământul Transnistriei, cu drepturi decizionale. Au fost deschise biserici și școli în limba română. Teritoriul Transnistriei a fost folosit și ca loc de deportare a evreilor și romilor din Basarabia și Bucovina.

În urma operațiilor militare din martie – aprilie 1944, trupele sovietice reanexează Basarabia. La 10 februarie 1947 România (în care, până în 1958, au fost staționate trupe sovietice) a semnat, la Paris, Tratatul de pace, prin care s-a legiferat frontiera sovieto-română.

Politica forurilor diriguitoare sovietice în RSSM, în anii postbelici, a cunoscut  două perioade distincte: cea stalinistă (1944–1953) și cea poststalinistă (1954–1989). În prima perioadă erau folosite preponderent metode represive: condamnări și deportări ale „dușmanilor de clasă”, politica fiscală excesivă, foametea organizată, colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești etc. Numărul victimelor foametei din anii 1946–1947 se cifrează între 150000 și 200000 de oameni, iar numărul celor deportați la 6 iulie 1949 în Siberia și Kazahstan a constituit 35796 de persoane. În urma aplicării terorii în masă pe parcursul lunilor iulie – august 1949, numărul gospodăriilor colective a sporit de la 32,2 la 72,3%, iar la finele anului 1950 a ajuns la 97% din total.

La 1 aprilie 1951 au fost arestate și deportate în Siberia 723 de familii, membri ai sectelor religioase neoprotestante. Astfel, mii de moldoveni, fiind acuzați de antisovietism, naționalism sau pe motiv că ar fi fost „chiaburi”, „comercianți” sau „trădători”, au fost arestați, supuși represiunilor și deportați. Toate aceste orori ale regimului comunist au generat o mișcare de rezistență antisovietică.

În perioada poststalinistă, politica regimului comunist a fost promovată prin mijloace mai pașnice. Continuă, însă, politica de deznaționalizare a populației băștinașe prin rusificare, limba rusă fiind considerată oficială. În plan economic, au fost luate măsuri în vederea exportării în metropolă a unor cantități mari de fructe, legume, vinuri etc., în schimbul creării unei industrii, aparent funcționale, însă totalmente dependentă de centru. Agricultura, industria alimentară și cea ușoară erau pe primele locuri în economia republicii. La sfârșitul deceniului nouă al sec. XX Moldova sovietică, având o suprafață de 0,152% și 1,5% din populația URSS, ocupa locul 6 din cele 15 republici unionale după volumul brut (absolut) de producție agricolă. Ea furniza întregii Uniuni Sovietice 25% din vin, 25% din cantitatea necesară de fructe și legume, 20% din volumul total de struguri, 40% din tutun și 10% din carne. La mijlocul anilor 1980 încep să se manifeste tot mai mult consecințele crizei în sectorul agroindustrial, determinate de procesul general de stagnare economică a URSS.

În domeniul cultural, după o perioadă de lichidare sistematizată a valorilor naționale, declarate „burgheze”, a urmat perioada considerată a formării unei culturi sovietice noi, naționale după formă și socialistă după conținut, adică supusă ideologiei marxist-leniniste și politicii culturale a conducerii comuniste. În acest scop, s-a investit în învățământ, instituții culturale, știință, care au realizat un progres substanțial. În pofida ideologizării și politizării activității culturale și a cercetării științifice, în perioada postbelică au reușit să se impună mai multe personalități în domeniul culturii (Vl. Beșleagă, M. Bieșu, M. Cimpoi, V. Curbet, E. Doga, I. Druță, Em. Loteanu, A. Lupan, D. Matcovschi, V. Vasilache, Gr. Vieru, M. Volontir ș.a.) și științei (A. Ablov, V. Andrunachievici, N. Corlăteanu, I. Grosul, S. Rădăuțan, E. Russev, N. Testemiţanu ș.a.).

În războiul sovieto-afghan (1979–1989), cel mai extins conflict militar din istoria Uniunii Sovietice, din RSS Moldovenească au participat 12500 de militari, dintre care 4 au fost dați „dispăruți”, 700 au rămas invalizi, iar 301 militari și-au pierdut viața.

La fel ca și alte spații, RSS Moldovenească a fost afectată de catastrofa de la Centrala Nucleară Electrică Cernobîl, produsă la 26 aprilie 1986, cea mai gravă catastrofă nucleară din istorie. Din Moldova sovietică, la înlăturarea consecințelor accidentului au participat 3500 de persoane. Actualmente, în Republica Moldova există 1 740 de persoane născute în familii, în care unul sau ambii părinți au fost la Cernobîl și suferă de mai multe boli, inclusiv oncologice.

La sfârșitul anilor 1980, pe fundalul crizei sistemului totalitar comunist, are loc redeșteptarea conștiinței naționale în RSS Moldovenească. Ideea armonizării relațiilor interetnice prin politica „perestroikăi” s-a dovedit a fi utopică. La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Legea cu privire la statutul limbii de stat și revenirea ei la grafia latină. La 27 aprilie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat Legea cu privire la Drapelul de Stat, iar la 23 iunie 1990 – Declarația cu privire la suveranitatea RSS Moldova.

La 23 mai 1991 a fost schimbată denumirea oficială a statului din RSS Moldova în Republica Moldova. Parlamentul RSS Moldova și-a schimbat denumirea în Parlamentul Republicii Moldova. A fost adoptat Imnul de Stat al Republicii Moldova „Deșteaptă-te, române!” (rămas în vigoare până la 7 iunie 1994). Mircea Snegur a devenit președinte al Republicii Moldova, iar Alexandru Moșanu – președinte al Parlamentului Republicii Moldova.

La 4 iulie 1991 a fost adoptată Legea cetățeniei Republicii Moldova, una dintre cele mai liberale din Europa de Est. Potrivit legii, se permitea tuturor persoanelor care locuiau în Republica Moldova la data declarării suveranității să devină cetățeni ai acesteia, indiferent de apartenența etnică, lingvistică, perioada de rezidență sau alte criterii.

La 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova, convocat în ședință extraordinară, a adoptat textul Declarației de Independență a Republicii Moldova. Republica Moldova a fost declarată „stat suveran, independent, democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. Independența noului stat a fost recunoscută de România, Georgia, Rusia, Ucraina, Kazahstan, Elveţia, SUA, Argentina ş.a. Ziua de 27 august a fost declarată Zi a Independenței şi sărbătoare naţională a Republicii Moldova.

La 3 septembrie 1991 președintele Republicii Moldova a semnat Decretul cu privire la crearea Forțelor Armate ale Republicii Moldova, obiectivul major fiind asigurarea suveranității și integrității teritoriale a statului. În aceeași zi a fost semnat și Decretul cu privire la subordonarea instituțiilor vamale, situate pe teritoriul Republicii Moldova.

În data de 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri ale șefului de stat prin vot universal. Primul președinte al Republicii Moldova a fost ales Mircea Snegur.

La 29 iulie 1994 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Constituția Republicii Moldova, iar la 22 iulie 1995 a fost votată Legea cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova – Limba noastră (după versurile preotului-militar Alexie Mateevici (1888–1917), muzica de compozitorul Alexandru Cristea (1890–1942), care la 7 iunie 1994, prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, a înlocuit temporar imnul „Deșteaptă-te, române!”.

În decembrie 1991, la Alma-Ata a avut loc întrunirea liderilor celor 11 state – foste republici unionale, inclusiv Republica Moldova, cu excepția Țărilor Baltice, care au semnat Declarația, Protocolul și Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente. Republica Moldova a semnat documentele, însă cu precizarea că participă doar la cooperare economică. La 15 aprilie 1994 Republica Moldova a aderat de jure la Comunitatea Statelor Independente.

În 1992 Republica Moldova a devenit membru al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), membru plenipotențiar al Organizației Națiunilor Unite, obținând votul unanim al Adunării Generale. Noul stat este recunoscut la nivel internațional, atribuindu-i-se statutul de subiect de drept internațional. Au fost stabilite relații diplomatice între Republica Moldova și Statele Unite ale Americii.

La 2 martie 1992 forțele separatiste din stânga Nistrului întreprind acțiuni violente împotriva Secției raionale de poliție Dubăsari, ultima secție de poliție din zona separatistă, subordonată Chișinăului. În câteva zile tensiunile s-au extins și în alte localități din stânga Nistrului, riscând să degenereze dintr-un conflict local în unul regional. Potrivit deciziilor Summitului OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999, Federația Rusă își asuma obligația de a-și retrage trupele și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002. În scopul păstrării prezenței (inclusiv militare) pe teritoriul Republicii Moldova, Moscova a înaintat așa-numitul „Plan Kozak”, care prevedea federalizarea țării și staționarea în stânga Nistrului a trupelor ruse pe un termen de 22 de ani. Acest plan, însă, a fost respins de Chișinău în toamna anului 2003. La 2 mai 2017 Curtea Constituțională a Republicii Moldova a pronunțat unanim hotărârea privind interpretarea articolului 11 din Constituție referitor la neutralitatea permanentă a Republicii Moldova: „faptul că Federaţia Rusă nu şi-a retras trupele sale de ocupaţie din estul ţării, ci, dimpotrivă, şi-a consolidat prezenţa militară în partea transnistreană a Republicii Moldova, constituie o încălcare a prevederilor constituționale referitoare la independența, suveranitatea, integritatea teritorială și neutralitatea permanentă a Republicii Moldova, precum și a dreptului internațional”.

Economia Republicii Moldova s-a delimitat ca sistem distinct după proclamarea independenței de stat și dezintegrarea sistemului economic sovietic, cunoscând în continuare perioade de criză și de ameliorare temporară. La 29 noiembrie 1993 a fost pusă în circuit moneda națională. Începând cu anul 2008, economia Republicii Moldova a fost afectată de criza economică mondială, situația fiind agravată de acte de corupție în unele instituții publice și de fraude bancare. Uniunea Europeană este unul din principalii finanțatori ai Republicii Moldova, volumul asistenţei majorându-se de la 40 mil. euro în 2007 la cca 100 mil. euro în 2016. Potrivit studiului „Doing Business 2017”, Republica Moldova se plasează pe poziția 44 din 190 de țări, înregistrând progrese la achitarea impozitelor, accesibilitatea creditelor, inițierea afacerilor și regrese în protecția investitorilor, în rezolvarea insolvenței, creșterea costului de înregistrare a afacerii etc.

În data de 24 decembrie 1994 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – „unitate teritorială cu un statut special juridic care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova”.

La 13 iulie 1995 Republica Moldova a devenit stat membru al Consiliului Europei, fiind prima țară din Comunitatea Statelor Independente, primită în acest for paneuropean. În februarie 2005 a fost semnat Planul Individual de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. La 24 martie 2005 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în unanimitate Declarația despre parteneriatul politic în scopul realizării obiectivului integrării europene. Prin acest document, s-a promovat treptat și ireversibil cursul strategic de integrare europeană a Republicii Moldova.

Viața politică internă a fost marcată de perindarea la putere a diferitelor forțe politice: Partidul Democrat Agrar și Partidul Socialiștilor (1994–1996), alianța de dreapta și centru-stânga (1998–2001), Partidul Comuniștilor din Moldova (2001–2009). La 7 aprilie 2009 în Chișinău au avut loc proteste de masă, motivul invocat fiind fraudarea alegerilor parlamentare. Au fost devastate clădirile Parlamentului și Președinției. La putere a venit o alianță nouă de dreapta și centru-dreapta.

În data de 28 aprilie 2021 în Republica Moldova erau înregistrate 68 de partide politice.

La 21 decembrie 2009, pentru prima dată în istoria relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, la Bruxelles a fost adoptată o declarație comună, ce includea obiective specifice de colaborare Republica Moldova – Uniunea Europeană. Pe parcursul lunilor februarie – martie 2010 a fost scoasă sârma ghimpată de la frontiera de stat a Republicii Moldova cu România.

Până la 5 iulie 2000 Republica Moldova a fost o republică parlamentar-prezidențială, devenind ulterior parlamentară. Al doilea președinte al Republicii Moldova a fost Petru Lucinschi (1996–2001), al treilea – Vladimir Voronin (2001–2009). După interimatele lui Mihai Ghimpu (11.09.2009 – 29.12.2010) și Marian Lupu (30.12.2010 – 16.03.2012), datorate nealegerii președintelui Republicii Moldova de către Parlament, la 16 martie 2012 Nicolae Timofti, în urma obținerii a 62 de voturi din partea Parlamentului Republicii Moldova, devine cel de-al patrulea președinte al Republicii Moldova. În acest fel, s-a depășit o îndelungată criză politică, generată de tergiversarea alegerii președintelui Republicii Moldova. La 4 martie 2016, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis ca următorul președinte al Republicii Moldova să fie ales pe bază de vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Următoarele alegeri ale șefului statului au fost programate pentru 30 octombrie 2016. Între 2016 și 2020 președinte al Republicii Moldova a fost Igor Dodon. În data de 24 decembrie 2020 Maia Sandu a fost învestită în funcția de Președinte al Republicii Moldova.

În cadrul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius din 30 noiembrie 2013 a fost parafat Acordul de Asociere între Republica Moldova cu Uniunea Europeană. În aprilie 2014 Uniunea Europeană a luat decizia finală cu privire la liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova, oferindu-le posibilitatea de a călători fără vize în statele Uniunii Europene. În vara anului 2014 Consiliul Uniunii Europene a adoptat Agenda de Asociere Uniunea Europeană – Republica Moldova, iar Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, cu votul a 59 de deputați. La 13 noiembrie 2014, la ședința plenară a Parlamentului European a fost ratificat Acordul de asociere cu Republica Moldova. În data de 1 iulie 2016 a intrat în vigoare Acordul de asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 27 iunie 2014. Acest eveniment semnifică finalizarea procedurii de ratificare a Acordului de către părţile semnatare şi aplicarea în integralitate a tuturor prevederilor acestuia.

 

Mem. cor. Demir DRAGNEV,

dr. hab. Constantin MANOLACHE,

dr. Ion Valer XENOFONTOV

 

Bibliografie selectivă:

1. Republica Moldova. Ediţie Enciclopedică. Ed. a 2-a rev. și adăug. Ch.: Inst. de Studii Enciclopedice, 2010, p. 410-429.
2. Republica Moldova/Republic of Moldova/République de Moldova. Ch.: Litera, Moldpres, 1998, pp. 38-48.
3. Xenofontov Ion Valer, Istoria recentă a Republicii Moldova, în: Revista Militară. nr. 2 (20), 2018, p. 69-109.
4. Enciclopedia Moldovei, vol. 1: A – Basarabia, Chișinău, 2017, 792p.
5. Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii. Ediţia a XVI-a, București, Meronia, 2020, 864 p.
6. Prisac Lidia, Xenofontov Ion Valer, Istoria contemporană universală şi a românilor: dicţionar enciclopedic / ed.: Constantin Manolache; red. șt.: Demir Dragnev; ref. șt.: Anatol Petrencu [et al.] ; Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Universitatea de Stat din Moldova, Biblioteca Științifică (Institut) „Andrei Lupan”. Chişinău: Editura USM, 2023, pp. 370-372.
7. Xenofontov Ion Valer, Istoria recentă a Republicii Moldova. În: Revista Militară. Studii de securitate şi apărare, Publicaţie ştiinţifică, 2018, nr. 2 (20), pp. 69-109.

 

 

RĂZBOIUL PENTRU APĂRAREA INDEPENDENŢEI

ŞI INTEGRITĂŢII TERITORIALE A REPUBLICII MOLDOVA

(1992)

Evenimentele desfăşurate în Republica Moldova în primăvara–vara anului 1992 au fost numite în legislaţia şi istoriografia din Republica Moldova în mod diferit: agresiune militară împotriva Republicii Moldova, care a pus în pericol integritatea teritorială a statului; conflict armat din raioanele din partea stângă a Nistrului; acţiuni militare pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova; intervenţie armată străină. Conform Hotărârii nr. 246 din 24 decembrie 2021 a Parlamentului Republicii Moldova anul 2022 a fost declarat Anul recunoștinței față de veteranii de război, participanți la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova.

Războiul pentru apărarea independenței şi integrității teritoriale a Republicii Moldova a fost declanşat în contextul procesului de renaştere naţională în RSS Moldovenească, descompunerii Uniunii Sovietice, a proclamării suveranităţii şi independenţei de stat a Republica Moldova.

Pentru Republica Moldova, războiul de pe Nistru a fost unul de autoapărare, de salvgardare a integrității sale teritoriale, a suveranităţii şi independenţei recunoscute pe arena internaţională. Războiul a instituit un clivaj imens între realităţile sociale create între cele două maluri ale Nistrului. Una dintre aceste rupturi o constituie fragilitatea comunicării între locuitorii dintre ambele maluri ale Nistrului şi slaba cunoaştere a realităţilor istorice.

Războiul a marcat viaţa individuală a fiecărui cetăţean al Republici Moldova în parte, fiind şi un subiect aflat nu doar în agenda politicii naţionale, ci şi a celei internaţionale.

Teritoriul actual al regiunii transnistriene a fost locuit de moldoveni (români) fapt demonstrat de sursele istorice şi toponimice. Totodată, acest spaţiu a fost coabitat de ucraineni, ruşi, evrei, germani, polonezi ş.a. La sfârşitul sec. al XVIII-lea, acest teritoriu a intrat sub influenţa intereselor geopolitice ale Imperiului Rus, politică perpetuată şi menţinută de către URSS printr-un amalgam de inginerie socială. Odată cu instituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (1924) cu capitala la Balta, iar din 1929 – la Tiraspol, s-a imprimat populației din aceast spaţiu viziuni și relații diferite în raport cu locuitorii din partea dreaptă a Nistrului (Basarabia aflată în componenţa României întregite). La fel, ca şi în alte teritorii în care bolşevicii aveau interese geopolitice crearea acestei entităţi statale a vizat obiective „politico-propagandistice, pe care îl juca Republica Bielarusă faţă de Polonia şi Carelia faţă de Finlanda”. În privinţa politicilor promovate de Kremlin în partea de răsărit a Moldovei sovietice se constată industrializarea masivă a spaţiului respectiv, din considerente strategice, și promovarea în funcții de conducere politică, ideologică, economică şi militară a alogenilor. În 1989, în raioanele de răsărit ale Moldovei sovietice locuiau 712.500 de cetăţeni, inclusiv 177.000 de moldoveni (31,9%), 168.000 de ruşi (30,4%), 160.000 de ucraineni (28,8%).

Renaşterea naţională din RSS Moldovenească de la sfârşitului anilor 1980 a avut un discurs anticomunist, antisovietic şi naţionalist. Spre deosebire de celelalte republici unionale, doar în Moldova sovietică se discuta despre o istorie comună cu un alt stat, România. Acest proces a fost apreciat refractar de către organele de partid comuniste şi cele ale administraţiei locale de la Tiraspol. Drept urmare, s-a creat un discurs de distanțare artificială pe criterii naţionale ale românilor (moldovenilor), rușilor și ucrainenilor din Moldova. La fel, s-a sesizat ostilităţi referitoare la revenirea simbolurilor şi identităţii naţionale, percepute şi propagate drept acţiuni de discriminare a minorităţilor naţionale şi dreptul lor la autoderminare. În RSS Moldovenească s-a activizat forţele de extrema stângă, pro-ruse, care se menţineau pe vechile concepte proimperiale, reflectau opiniile Kremlinului, doreau menţinerea URSS şi au luat o atitudine critică referitoare la procesul de renaştere naţională. Printre mişcările politice ostile mişcării naţionale din Moldova sovietică şi susţinătoare a forţelor secesioniste de la Tiraspol erau şi deputaţii grupului „Soiuz” din cadrul Sovietului Suprem al URSS conduşi de Iuri Blohin, care avea o influenţă asupra lui Anatoli Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, susţinătorul secesionismului din stânga Nistrului.

Conform Tratatului asupra Uniunii reînnoite (numit şi Tratatul de la Novo-Ogariovo, reşedinţa preşedintelui URSS) republicile autonome puteau fi subiecţi ai Uniunii Sovietice reînnoite. Nomenclatura din stânga Nistrului a interpretat că acest fapt le permite să declare Transnistria subiect unional, paralel cu RSS Moldovenească. La referendumul unional din regiunea transnistreană organizat la 17 martie 1991 au participat la vot 84% de cetăţeni, din care pentru noua uniune au votat 98%.

Majoritatea persoanelor aflate în epicentrul mişcării separatiste din anii 1989–1992 erau cele născute și cu studii obţinute în Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, ajunşi în partea stângă a Nistrului în anii 1970–1980, parte din care au revenit în Rusia după părăsirea funcţiilor de conducere din regiunea transnistreană. La Tiraspol activizarea mişcării „pentru apărarea drepturilor populaţiei rusofone” a început la sfârşitul anului 1988, înaintea decretării limbii române drept limbă de stat şi trecerii de la grafia chirilică la cea latină. În septembrie 1989, în regiunea transnistreană forţe ostile Chişinăului au creat unităţi paramilitare numite Detaşamentul Muncitoresc, ajutor al organelor miliţiei, structuri paralele cu instituţiile oficiale ale statului ce aveau drept scop apărarea regimului anticonstituţional.

La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat „Declaraţia cu privire la suveranitatea RSS Moldova”. În art. 3 s-a stipulat că „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierile RSS Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSS Moldova şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”. Prin urmare, Chişinăul a pus accentul pe integritatea teritorială a republicii. În aceiaşi zi, Sovietul Suprem a aprobat hotărârea „Cu privire la avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret din 23 august 1939, precum şi consecinţele lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord”. În ultimul document se menţiona că „Proclamarea în mod nelegitim la 2 august a 1940 a RSS Moldoveneşti a fost un act de dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei”. Astfel, punerea la îndoială oficială a existenţei legitime a RSS Moldoveneşti, care includea şi cele cinci raioane din stânga Nistrului din cele 14 ale RASSM, şi a succesorului de drept juridic şi istoric a Republicii Moldova, create în anul 1991, a fost utilizată de forţele separtiste ca „argumente” pentru a-şi „legitima” separarea teritorială şi crearea unei entităţi statale. Pornind de la propria interpretare a hotării Sovietului Suprem al RSS Moldova, Tiraspolul a reacţionat prin adoptarea unei hotărâri conform căreia RSS Moldovenească a fost o creaţie nelegală, prin urmare şi cele cinci raioane din stânga Nistrului au fost incluse ilegal în componenţa RSSM, ceea ce i-a permis „legal” părţii transnistriene, „nelegată de obligaţiile ilegale de Chişinău”, să se separe.

Dacă la „primul congres al sovietelor locale de deputaţi” organizat la 2 iunie 1990 în s. Parcani, raionul Slobozia, s-a abordat problema autonomiei teritoriale în componenţa RSS Moldoveneşti, atunci la cel „deal doilea congres extraordinar al sovietelor locale de deputaţi de toate nivelurile” la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost autoproclamată „republica sovietică socialistă moldoveneasca nistreană” (denumire modificată, la 5 noiembrie 1991, în „republica moldovenească nistreană”) cu capitala la Tiraspol, în componenţa Uniunii Sovietice. Cu alte cuvinte, dacă anterior se dorea o republică autonomă în componenţa RSS Moldoveneşti, de la acea dată a fost enunţată idea creării unei republici unionale, egală în drepturi cu celelalte republici unionale.

La 24 octombrie 1990, în partea dreaptă a Nistrului a fost instalat un post de control al Ministerului Afacerilor Interne (MAI) al RSS Moldova, sprijinit de voluntari civili din localităţile din dreapta Nistrului, ce urma să asigure circulaţia transportului de mărfuri pe podul de importanţă unională de la Dubăsari şi să nu admită circulaţia forţelor ostile integrităţii teritoriale. La 1 noiembrie 1990, la Dubăsari, militanţii separatişti au organizat un miting neautorizat, care a doua zi s-a extins, blocând atât activitatea procuraturii şi judecătoriei raionale, cât şi podul de peste Nistru cu blocuri de beton armat. La pod, 55 de angajaţi ai MAI a RSSM au suferit leziuni corporale (la scurt timp unul dintre acesta a decedat) de la persoane înarmate cu tuburi de metal armat, cu topoare, pietre. Angajaţii MAI au deschis foc preventiv în aer cu scopul de a reduce acţiunile ilegale ale protestatarilor. După deblocarea podului, detaşamentul MAI s-a îndreptat la Dubăsari, din direcţia Cocieri, pentru a menţine ordinea publică. Au fost înregistrate primele victime. În urma altercaţilor au suferit 12 protestatari, ulterior trei dintre aceştia au murit.

Simţindu-se încurajaţi de conducătorii URSS, regimul anticonstituţional de la Tiraspol a luat o serie de măsuri pentru a-şi fortifica „statalitatea”, instituind structuri paralele ale puterii de stat. Drept urmare a formării „republicii sovietice socialiste moldoveneşti nistrene” a început procesul de consolidare a enclavei, fiind ales „sovietul suprem provizoriu” al autoproclamatei republici, iar la 30 ianuarie 1991 s-a instituit funcţia de preşedinte al „rssmn” deţinută de I. Smirnov. În primii ani ai „rssmn” din 36 de conducători ai acesteia, 21 erau ruşi şi doar cinci – moldoveni. Majoritatea dintre aceştia erau foştii directori de întreprinderi industriale, prin urmare erau ghidaţi de un interes personal ca să nu-şi piardă privilegiile economice. La 1 aprilie 1991, forţele secesioniste şi-a separate bugetul de cel al RSS Moldova, creându-şi structuri financiare înregistrate la Banca de Stat Centrală din Rusia. La 10 aprilie 1991, Igor Smirnov şi Grigore Maracuţa, conducătorii autoproclamatei „republici moldoveneşti nistrene” i-au expediat susţinătorului lor de la Moscova, A. Lukianov apelul „Cu privire la necesitatea creării sistemului unic al organelor de Securitate şi de drept ale Transnistriei” prin care solicitau consimţământul lichidării instituţiilor constituţionale din stânga Nistrului şi instituirea unor noi structuri nesubordonate Chişinăului.

În urma eşecului puciului din august 1991 (susţinut de Tiraspol), regimul anticonstituţional a intensificat acţiunile de dezmembrare a Republicii Moldova. La 25 august 1991 – cu două zile înainte de proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova –, Tiraspolul a adoptat declarația de independență a „rmn”. Patru zile mai târziu, I. Smirnov a fost arestat la Kiev de un grup operaţional al Ministerului de Interne al Republicii Moldova.

La începutul lui septembrie 1991, un grup de femei din Tiraspol şi Tighina (Bender) au blocat pe parcursul unei luni calea ferată, obiectiv strategic. La 2 septembrie 1991, forţele secesioniste şi-au proclamat propria constituţie şi a fortificat propriul sistem de securitate. La 6 septembrie 1991, şi-au format „garda republicană” (formate din foşti combatanţi sovietici cu o experienţă militară creată în Afghanistan, Laos, în alte „zone fierbinţi”, inclusiv din fosta Uniune Sovietică), care peste două luni a dislocat militari de-a lungul Nistrului pentru a „proteja obiectele şi comunicaţiile infrastructurii”. La 1 octombrie 1991, ziua în care a fost eliberat I. Smirnov, a fost ridicată blocada instituită asupra căii ferate. În aceeași zi, a fost semnat Protocolul de acord dintre reprezentanții Republicii Moldova, ai Sovietului Suprem al Federației Ruse și cei ai forţelor secesioniste, în care se vorbea, pentru prima dată, despre necesitatea „soluționării pe cale pașnică a conflictului”. În pofida acestui dialog, acţiunile de secesiune derulau în paralel. Astfel, la 2 octombrie 1991, Tiraspolul a adoptat rezoluţia nr. 20 „Cu privire la reorganizarea direcţiei de miliţie orăşenească a departamentului de afaceri interne”, conform căreia poliţia locală a fost scoasă de sub jurisdicţia conducerii legale a Republicii Moldova.

La 3 decembrie 1991 a fost instituit departamentul de apărare şi securitate al „rmn”, în fruntea căruia a fost numit general-locotenentul G.I. Iakovlev, comandantul Armatei a 14-a a Ministerului Apărării al URSS. În felul acesta, structurile separatiste au avut acces direct la tehnica militară generând, astfel, escaladarea fazei militare a diferendului transnistrean.

La 13 decembrie 1991 s-au înregistrat primele victime ale conflictului cu regimul anticonstituţional. Drept urmare a asediului de către gardişti a Secției de poliție din Dubăsari au fost omorâți patru polițiști (Mihai Arnăut, Ghenadie Iablocichin, Gheorghe Caşu, Valentin Mereniuc), iar nouă au fost răniți. Forțele separatiste au pierdut trei oameni și opt au fost răniți. În total, între 13 decembrie 1991 şi 2 martie 1992 au fost înregistrate 57 de atacuri din partea formaţiunilor secesioniste în localităţile din stânga Nistrului, în urma căreia au decedat patru angajaţi ai MAI a Republicii Moldova, 13 fiind răniţi, 40 maltrataţi. La 19 decembrie 1991, gardiştii din s. Cocieri au omorât-o pe Maria Isaicul, corpul căreia a fost aruncat într-o fântână deoarece profesoara de istorie purta tricolorul românesc pe drumul ce ducea spre şcoală.

La 26 decembrie 1991, Igor Smirnov, „comandantul suprem al rmn”, a semnat un „decret” „Despre organizarea forţelor militare ale rmn”, fiind ordonată recrutarea tinerilor din regiunea transnistreană şi rechemarea militarilor din armata sovietică ce urmau să-şi continue serviciul în noua armată. În zilele de 9–14 ianuarie 1992, unităţile militare din „rmn” au jurat credinţă „poporului multinaţional nistrean”. La 27 februarie a fost instituită cetăţenia „rmn”. „Garda transnistreană” era formată din 8.000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, la care se mai adăugau 5.000 de angajaţi ai trupelor de interne, 4.000 de muncitori înarmaţi din „detaşamentele de autoapărare”, 3.000 de cazaci şi mercenari sosiţi din Federaţia Rusă şi Ucraina, 200 de voluntari de la Comrat, cca 3.000 de puşcăriaşi eliberaţi din penitenciarele ruseşti. Arsenalul militar se cifra la 120 de tancuri de luptă, 166 de vehicule blindate, nouă elicoptere de luptă, 36 de lansatoare de rachete antitanc, cca 50.000 de arme automate etc.

Războiul pentru apărarea independenței şi integrității teritoriale a Republicii Moldova a derulat în perioada 2 martie 1992 (ziua eliberării s. Cocieri, rn. Dubăsari, de gardişti şi cazaci) şi a durat până la 13 august 1992 – ziua dezangajării forţelor implicate în conflict. Perioada activă a conflictului a fost lunile martie–iulie 1992. La sfârşitul lunii iulie – mijlocul linii august 1992 a avut loc procesul de implementare în practică a Convenţiei cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat, document semnat la 21 iulie 1992 de Mircea Snegur şi Boris Elţin.

Escaladarea conflictului, la scară confruntărilor armate, a avut loc în noaptea de 1 spre 2 martie 1992. Momentul n-a fost unul aleatoriu. Or, la 2 martie 1992, în cadrul celei de-a 46-a Adunări Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU), Republica Moldova urma să devină membru plenipotențiar a celei mai importante organizaţii internaţionale din lume. Drept urmare, noul stat era recunoscut în plan internațional, atribuindu-i-se statutul de subiect de drept internațional. Într-un sens extins, se recunoştea drept ilegală autoproclamata „rmn”. De aceea, s-au declanșat acțiunile anticonstituţionale. La 2 martie 1992, gardişti înarmaţi sprijiniţi de blindatele armatei ruse, susţinuţi de cazacii conduşi de A. Kucer şi alţi 500 de cazaci veniţi cu ajutorul aviaţiei ruse de pe Don, au întreprins acțiuni violente împotriva Secției raionale de poliție Dubăsari, ultima unitate de poliție din zona separatistă subordonată Chișinăului. Forţele secesioniste au luat ostatici 37 de poliţişti şi i-a întemniţat la Tiraspol. În acceaşi zi, la ora 15.00, sătenii din Cocieri şi Corjova au pus stăpânire pe armele din dotarea unei unităţi militare ruseşti.

Formaţiunile paramilitare, susţinute de militarii Armatei a 14-a, au început, la 6 martie, minarea în zona conflictului a barajului hidrocentralei electrice de la Dubăsari, a terenurilor agricole, a podurilor de peste Nistru (trei din care au fost distruse). Barajul de la Dubăsari nu a fost aruncat în aer de forţele secesioniste deoarece s-a estimat că valul de apă putea ajunge la înălţime de 12 m, existând astfel riscul inundării oraşului Tiraspol, capitala „rmn”.

În câteva zile, tensiunile s-au extins și în alte localități din stânga Nistrului, riscând să escaladeze dintr-un război local, în unul regional. „Gardei transnistrene” i s-a alăturat și pușcăriașii eliberați din penitenciarele rusești.

La 16 martie 1992, Tiraspolul a instituit starea excepţională, iar a doua zi a fost creată „rezerva decentă” a gărzii separatiste – Miliţia populară nistreană, apoi la 20 martie au fost create detaşamente teritoriale de salvare. Peste câteva zile, I. Smirnov, aşa-numitul „preşedinte” al „rmn”, a semnat decretul de mobilizare a bărbaţilor în vârstă de până la 45 de ani. Întreprinderile de la Tiraspol şi Râbniţa au fost mobilizate în stare de război în scopul asigurării capacităţii de luptă.

La 18 martie 1992, Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, şi-a asumat obligaţiile de comandant suprem al Forţelor Armate, iar la sfârşitul lunii martie 1992, şeful statului a fost nevoit să introducă pe teritoriul republicii starea de asediu, chemând forţele secesioniste la predarea armelor şi soluţionarea paşnică a conflictului. La 30 martie, şeful statului a anunţat că va întreprinde „toate măsurile necesare” pentru restabilirea autorităţii sale în regiunea secesionistă. Tiraspolul a răspuns cu un apel la arme adresat locuitorilor şi a cerut ajutorul Federaţiei Ruse. Drept răspuns, Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse a emis o declaraţie prin care chema Chişinăul şi toate părţile implicate să acţioneze conform dreptului internaţional şi al respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale. La 1 aprilie, Andrei Kozîrev, şeful diplomaţiei ruseşti, a declarat că Rusia „va apăra drepturile ruşilor din alte state CSI. Aceasta este o prioritate de bază. Noi trebuie să protejăm ferm interesele lor şi dacă va fi necesar vom folosi metode dure”. În acceaşi zi, şeful statului rus a semnat un decret care plasa Armata a 14-a şi câteva unităţi militare dislocate în Republica Moldova sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Acest decret reprezenta o imixtiune directă în politica Republicii Moldova, constituind o ameninţare majoră la adresa securităţii naţionale.

La 12 aprilie 1992, între Chişinău şi forţele secesioniste a fost semnat un protocol ce prevedea încetarea focului la Tighina (Bender) şi retragerea părţilor din conflict. Drept urmare, la 19 aprilie 1992, trupele Republicii Moldova, cu excepţia poliţiei, au fost retrase din localitate, iar gardiştii au depozitat armele. Situaţia din oraş a fost monitorizată de observatorii Federaţiei Ruse, ai Republicii Moldova, României şi Ucrainei.

În pofida acestor înţelegeri temporare, ingerinţa forţelor paramilitare a continuat. Astfel, la 7 mai a fost ocupată staţia de retranslare a radiodifuziunii moldoveneşti, amplasate în stânga Nistrului. Pe parcursul zilelor de 9–11 mai, s-au înregistrat pierderi de vieţi umane, ca urmare a încercărilor forţelor insurgente de a ataca două capete de pod menţinute de poliţie.

În războiul pentru apărarea independenței şi integrității teritoriale a Republicii Moldova au luptat 5.932 de combatanţi, respectiv 3.600 (65%) de militari, 1.930 (29%) de angajaţi ai MAI şi 6% de angajaţi ai Serviciului de Informaţie şi Securitate. Pe baza recruţilor, inclusiv a voluntarilor, în luna mai 1992, au fost instituite patru grupe tactice, în direcţiile: Chiţcani-Copanca, comandat de colonelul M. Mămăligă (Ministerul Afacerilor Interne); Tighina, comandat de colonelul L. Carasev (Ministerul Apărării); platoul Coşniţa, comandat de colonelul A. Cociug; platoul Cocieri comandat de colonelul N. Petrică (Ministerul Apărării), veteran al războiului din Afghanistan.

De partea structurilor separatiste s-au inclus 9.250 de militari ai Armatei a 14-a subordonată la 12 aprilie 1992 Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, voluntari-mercenari veniţi din Federaţia Rusă în scopul de a-şi mări profiturile materiale, unii veneau înarmaţi. Aceasta avea loc în contextul în care forțele armate ale Republicii Moldova erau în etapa incipientă de constituire a instituţiei militare, existând problem serioase în asigurarea cu tehnică militară şi cu resurse umane.

Kremlinul a adoptat la mijlocul lunii mai decizia privind implicarea directă a Armatei a 14-a în războiul de la Nistru. În ziua de 19 mai, comandantul Armatei a 14-a a emis ordinul ce viza pregătirea tehnicii militare pentru acţiunile armate directe. Militarii ruşi au participat la înarmarea (cu tancuri, maşini blindate, tunuri antitanc, aruncătoare de mine, aruncătoare de rachete de tip „Grad”, automate „Kalaşnikov” etc.) structurilor paramilitare din Bender (Tighina), Tiraspol, Râbniţa şi din alte localităţi din stânga Nistrului. Reieşind din situaţia creată, la 20 mai 1992, Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a declarat oficial că partea stângă a Nistrului „este ocupată de către forţele Armatei a 14-a, susţinută atât de cazaci mercenari, cât şi de formaţiuni semi-militare. De asemenea, este evidentă agresiunea Rusiei”. A doua zi, la 21 mai, preşedintele „rmn” a semnat un decret referitor la trecerea tuturor unităţilor Armatei a 14-a sub jurisdicţia Tiraspolului.

Având sprijinul direct al Armatei a 14-a şi al generalului Stolearov, adjunctul comandantului suprem al Forţelor Armate ale CSI, care a sosit la Tiraspol la 24 mai, forţele separatiste au organizat acţiuni provocatoare la Bender (Tighina), încălcând înţelegerea semnată anterior de încetare a focului. În zilele de 19–20 iunie 1992, s-au desfășurat acţiuni militare massive la Bender soldate cu moartea a 100 de poliţişti, fiind înregistrate cele mai mari pierderi umane și cel mai mare număr de militari dispăruți fără veste. În urma intervenţiei în forţă a Brigadei de poliţie cu destinaţie specială „Fulger” condusă de colonelul Anton Gămurari a fost eliberat comisariatul şi alte obiective ocupate de structurile paramilitare separatiste. Aleksandr Lebed, noul comandant al Armatei a 14-a (din 27 iunie 1992), a restabilit în funcţii fosta administraţie orăşenească separatistă, manifestându-se în felul acesta în calitate de „guvernator” a regiunii transnistriene. Al. Lebed, adeptul unei linii dure a războiului, a afirmat că Benderul (Tighina) „este o parte componentă a republicii nistrene, iar aceasta, la rândul ei, este doar o mică parte a Rusiei”.

Astfel, Armata a 14-a a participat alături de forţele separatiste la acţiuni militare de pe întregul teatru de război din stânga Nistrului şi a oraşului Bender. Acest fapt este consemnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ilașcu și alții contra Republicii Moldova și Federaţia Rusă: „doamna O.C.,  fostă voluntară recrutată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie – 15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor cinci luni, după cum, de altfel, rezultă şi dintr-o confirmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de comandament şi spionaj al Armatei a 14-a, sub numele de O.S. Cu această ocazie, ea a transmis Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova sute de documente care confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de armament din partea lor. De asemenea, ea a adunat informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armatei a 14-a, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse”.

Pe aerodromul militar de lângă localitatea Limanskoe din Ucraina, la 7 iulie, reprezentanţii military ai Federaţiei Ruse, Republicii Moldova şi „rmn”, în prezenţa comandantului Armatei a 14-a, au decis să înceteze acţiunile militare şi să retragă de pe poziţii tehnica militară grea. Acest acord a fost însă încălcat de către gardişti şi cazaci, care au atacat podul de la Varniţa (15 iulie), au atacat un autobus sanitar (în noaptea de 17 spre 18 iulie).

Într-un context sociopolitic şi militar dificil, la 21 iulie 1992, la Moscova, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, și Boris Elțin, președintele Federației Ruse, fără implicarea unei alte părţi internaţionale dezinteresate de conflict, ci de părţi beligerante, au semnat „Convenția cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. La procesul de negociere a Convenției, numită şi Snegur-Elţin, a fost exclusă România şi Ucraina, în schimb a participat Igor Smirov, preşedintele „rmn”, deşi partea transnistreană nu fugurează în documente originale. De menţionat faptul că pe o copie a Convenţiei din 21 iulie 1992 apare şi semnătura conducătorului „rmn” Igor Smirnov, copie transmisă de Federaţia Rusă Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunal internaţional care a luat o hotărâre la 8 iulie 2004. Prin această „gafă” diplomatică, Kremlinul a recunoscut că războiul a fost dus între Republica Moldova şi Federaţia Rusă, susţinătoarea directă a regimului anticonstituţional. Convenţia este alcătuită din preambul şi opt articole se prevedea angajamentul părţilor de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului; retragerea unităţilor forţelor armate, a tehnicii de luptă armamentului în decurs de şapte zile; unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate în Republica Moldova, respectând cu stricteţe neutralitatea; statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape urmau să fie soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova. Totodată, a fost prevăzută instituirea Comisiei Unificate de Control, convocate, în premieră, la 28 iulie 1992, în Bender (Tighina), zonă cu regim sporit de securitate, reşedinţa Comisiei. Mecanismul de pacificare a fost instituit din trei componente: Federația Rusă, Republica Moldova și teritoriul său din stânga Nistrului. Cu alte cuvinte, nu a fost inclusă nicio componentă neutră al războiului, iar în acest format Republica Moldova s-a pomenit minoritară, izolată, urmând să se confrunte cu doi adversari. Această capcană i-a permis lui Boris Elţin să afirme că Federaţia Rusă este de acord să-şi retragă Armata a 14-a, dacă Tiraspolul (structură creată şi sprijinită de Moscova) va susţine această prevedere. Potrivit art. 4 al Convenției, Federaţia Rusă a recunoscut regiunea transnistreană ca parte componentă a Republicii Moldova. Totodată, în cazul modificării statutului de stat independent al Republicii Moldova, regimul anticonstituţional instituit la Tiraspol a obţinut dreptul de a-şi decide vectorul politicii interne şi externe în mod independent. La fel, a fost legalizată prezenţa Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova, fortificându-se, astfel, pretenţiile Federaţiei Ruse asupra teritoriului ex-sovietic, creându-se, în acest sens, un precedent periculos. Dacă în Convenţie este utilizată sintagma „zonă nistreană”, atunci în Comunicatul referitor la întâlnirea de la Moscova se face referinţă la „teritoriul din stânga Nistrului”, excluzându-se, în felul acesta, oraşul Tighina şi unele localităţi din dreapta fluviului, aflate sub controlul Tiraspolului. Ulterior, Chişinăul a renunţat la această specificare, favorabilă intereselor constituţionale ale Republicii Moldova.

La 1 august 1992, preşedintele Mircea Snegur a emis un decret ce prevedea o serie de măsuri în scopul realizării Convenţiei. În acest sens, se prevedea depistarea, strângerea, evidenţa şi depozitarea armelor, a muniţiilor şi substanţelor explozive, inclusiv de trofeu. La Cocieri, Coşniţa şi Varniţa au fost dislocate trei batalioane de pacificatori moldoveni, iar în proximitatea acestora se aflau şase batalioane ruseşti şi trei ale regimului secesionist de la Tiraspol.

Duminică, 3 august 1992, la ora 15:00, formaţiunile paramilitare din Tighina au depus armele. La 6 august 1992, formaţiunile din Brigada de poliţie cu destinaţie specială au părăsit Benderul (Tighina). În ziua de 13 august 1992 a avut loc dezangajarea forţelor implicate în război, ceea ce a marcat sfârşitul acţiunilor militare.

Comisia Unificată de Control a informat la 16 septembrie 1992 preşedinţii Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova, precum şi Tiraspolul despre executarea completă a prevederilor din Convenţie şi a propus lansarea negocierilor de soluţionare definitivă a conflictului, ceea ce nu s-a realizat.

Ca urmare a Convenţiei, Chişinăul şi-a retras toate forţele de pe malul stâng al Nistrului, iar Federaţia Rusă şi-a consolidat poziţiile în regiune apărând intersele forţelor secesioniste. După război, I. Smirnov, conducătorul forţelor secesioniste a declarat: „Dacă Moldova va mai ataca o dată Transnistria, va însemna că ea declară război Rusiei, fapt pe care Rusia nu-l va tolera”.

La 14 decembrie 1992, I. Smirnov, contrar prevederilor Convenţiei din 21 iulie 1992, a decretat măsuri de preluare sub pază a graniţei de stat a „rmn” şi în zona de securitate, alături de posturile forţelor de menţinere a păcii ruse şi transnistrene au fost instalate puncte de control-trecere de grăniceri înarmaţi şi vameşi transnistreni care împiedică trecerea liberă a persoanelor şi unităţilor de transport. Reprezentanţilor misiunii OSCE şi ai Comandamentului militar unificat de pacificare li s-a interzis să inspecteze obiectele care comiteau încălcări ale Convenţiei.

În prezent, regiunea transnistreană rămâne o entitate statală autoproclamată, nerecunoscută pe arena mondială, cu excepţia unor zone din aşa-numite „conflicte îngheţate”. Republica Moldova este recunoscută de ţări membre ale ONU în perimetrul frontierei sale la data de 1 ianuarie 1990, din care făceau parte şi cele cinci raioane din partea stângă a Nistrului. De menţionat faptul că la 18 decembrie 1991, Federaţia Rusă a recunoscut independenţa Republicii Moldova în cadrul teritorial al RSS Moldoveneşti de la 1 ianuarie 1990. Astfel, constatăm dublu standard al Federaţiei Ruse: de jure a recunoscut oficial suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, de facto, pentru a-şi menţine influenţa geopolitică a susţinut politic, economic şi militar regimul separatist. La 19 noiembrie 1999, la Sumitul OSCE din Istambul a fost adoptată Declaraţia privind retragerea completă a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârşitul anului 2002, document ignorat de către Kremlin. Implicarea Federaţiei Ruse în războiul din raioanele de est ale Republicii Moldova de partea forţelor secesioniste a fost stabilită prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Haga, enunţată la 8 iulie 2004 în cazul Ilaşcu.

Războiul de pe Nistru a dus la anihilarea, de facto, a unităţii şi indivizibilităţii tânărului stat – Republica Moldova. A fost acreditată ideea că Republica Moldova nu poate activa în afara sferei de influenţă a Federaţiei Ruse, care și-a impus presiunea geopolitică în regiune. Pe malul stâng al Nistrului, pe o suprafaţă teritorială de 4.163 km² (12% din teritoriul statului), a fost consolidat regimul anticonstituţional, unul dictatorial, cu denumirea „republica moldovenească nistreană”. În linii generale, războiul rămâne „îngheţat/conservat”, ceea ce influenţează în mod negativ dezvoltarea politică, economică şi socială a ambelor maluri ale Nistrului.

Cele mai grave urmări ale războiului au fost cele de jertfe umane. Din partea Republicii Moldova au decedat 94 de angajaţi a Ministerului Afacerilor Interne şi 579 de răniţi; din partea Armatei Naţionale şi-au pierdut viaţa 109 persoane şi 560 de răniţi; 13 angajaţi ai Securităţii de Stat şi 32 de combatanţi din detaşamentele „Bujor” şi „Haiducii”. În timpul operaţiunilor de luptă au decedat 125 de civili şi 41 de răniţi. Pe parcursul lunilor martie–iunie 1992, la Tighina, în afara atacurilor cu focuri de armă, au fost omorâţi 40 de oameni, inclusiv foşti gardişi, în împrejurări dubioase. La Cocieri, au fost omorâţi 17 săteni, cca 60 au fost răniţi. Ca urmare a declanşării războiului s-a intensificat numărul celor refugiaţi. În total, numărul de persoane care şi-au părăsit locuinţele este de 200.000.

Combatanţii războiului de pe ambele tabere au fost afectaţi psihologic de această experienţă acerbă. Unii dintre aceştia au trecut prin sindromul „eternului combatant”, fiindu-le dificil să se acomodeze la viaţa civilă, în mod special mercenarilor. Astfel, după ce la 15 august 1992, Tiraspolul a desfiinţat detaşamentele de cazaci mercenari, aceştia au continuat să lupte în Iugoslavia, Abhazia, Cecenia, Osetia de Nord. Cazacii din regiunea transnistreană au participat în octombrie 1993 la asaltul Televiziunii Ostankino de la Moscova.

Războiul a aprofundat criza economică pe ambele maluri ale Nistrului. Pierderile economiei naţionale s-au cifrat la 12 miliarde de ruble (la valoarea rublei pentru 1 septembrie 1992). Produsul intern brut în anul 1992 s-a micşorat cu 29%, producţia industrială – 27%, volumul de mărfuri în tranzit – 51%. Pe parcursul războiului au fost deteriorate 10 întreprinderi industriale, distruse şi devastate edificii publice şi economice. Pe malul stâng al Nistrului au fost distruse 1.812 case şi apartamente, 41 de şcoli, 28 de grădiniţe de copii, opt şcoli profesional-tehnice, trei şcoli-internat. Suma necesară restabilirii obiectivelor distruse necesitau 15 miliarde de ruble. Au fost jefuite depozite şi fabrici. În timpul retragerii din acţiunile militare gardiştii şi cazacii jefuiau tot ce le cădea sub mână. Au fost explodate podurile de peste fluvial Nistru de la Dubăsari şi Gura Bâcului. Multe terenuri au fost minate, care au fost periculoase şi după terminarea războiulului, ducând la sacrificii umane, pe păşuni au fost înregistrate cazuri de explozie a oamenilor şi animalelor.

Un pericol la adresa securităţii naţionale şi regionale îl constituie depozitul de muniţii de la Cobasna, rn. Râbniţa, amplasat pe o suprafață de 132 ha. Armamentul extras din depozitele Armatei a 14-a este utilizat până în prezent în spaţiul ex-sovietic. Tehnica militară produsă în regiunile din stânga Nistrului a ajuns în alte zone de conflict. De exemplu, lansatoarele de rachetă de tip „Grad” au fost utilizate în Abhazia. În iunie 2000, în timpul vizitei oficiale a lui Vladimir Putin în Republica Moldova, i s-au demonstrat mostre de armament produs în regiunea transnistreană şi vândut rebelilor din Cecenia, care luptau contra forţelor federale în Caucaz.

Pe parcursul mai multor ani de la declanşarea războiului din 1992, opiniile încinse, menţinute prin diverse mijloace de informare, au creat o situaţie de incertitudine şi neîncredere între ambele maluri ale Nistrului. Conflictul din zona de est a Republicii Moldova continuă să rămână nesoluţionat. Crearea unor punţi de legătură cu populaţia din stânga Nistrului este necesară pentru a înţelege trauma comună prin care au trecut cetăţenii Republicii Moldova. La 25 februarie 2026, la Tiraspol, în sediul Misiunii OSCE, s-au convocat reprezentanți politici ai Chișinăului și Tiraspolului în formatul de negocieri „1+1”.

Războiul de la Nistru a reprezentat o frână de includere a Republicii Moldova în cadrul Uniunii Europene. Integrarea Republicii Moldova în spaţiul european, cu un nivel înalt de trai şi de siguranţă, constituie o atracţie de reintregire teritorială pentru populaţia de pe malul stâng al Nistrului. În ultimii ani, acordarea Preferințelor Comerciale Autonome de către Uniunea Europeană – Republicii Moldova se aplică și asupra regiunii transnistrene, fapt ce duce la reorientarea masivă a cooperării economice și exportul din acest spaţiu spre piața UE, factor determinant al bunăstării regiunii transnistrene şi încrederii populaţiei în structurile europene.

 

Bibliografie selectivă:

Bârsan, Victor. Masacrul inocenţilor : Războiul din Moldova, 1 mar. – 29 iul. 1992 / Victor Bârsan. –  Chişinău : Ed. Fund. Culturale Române, 1993. –  261 p. – ISBN 973-9132-84-7.

Carp, Simion. Procesul de căutare a polițiștilor, militarilor și voluntarilor dispăruți fără veste în timpul războiului de la Nistru din anul 1992 / Simion Carp : Academia Stefan cel Mare a MAI al R. Moldova. –  Chișinău : S.n., 2022. –  226 p. : fot. – ISBN 978-9975-135-61-0.

Cartea memoriei celor căzuți în luptele pentru independența și integritatea Republicii Moldova ; concepția cărții, selecția și pregătirea materialelor Olga Căpățină ; Asociația „Mamele ostașilor” : [în vol.]. –  Chișinău : S.n., 2000. –  vol. I. –  224 p. – ISBN 9975-9562-0-3.

Căpățână, Olga, Dobrenii: roman / Olga  Căpățână // Iaşi: Lebăda neagră, 2022, –294 p. – ISBN 978-606-9623-41-1.

Cerba, Valeriu. Adevărul despre agresiunea rusă în Transnistria / Valeriu Cerba. –  Chișinău : Prut Internațional, 2020. –  432 p. : fot. – ISBN 978–9975-54-522-8.

Conflictul armat de la Nistru : Bibliografie / Agenția pentru Ştiință și Memorie Militară, Biblioteca Ştiințifică (Institut) „Andrei Lupan” ; editor: Constantin Manolache ; redactor științific: Vitalie Ciobanu ; coordonator: Ion Valer Xenofontov ; responsabil de ediție: Lidia Prisac ; bibliografie: Janna Nicolaeva, Lidia Zasavițchi. – Chişinău : Biblioteca Științifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2022 (F.E.-P. „Tipografia Centrală”). – 308 p. – ISBN 978-9975-62-456-5.

Costaş, Ion. Transnistria: 1989–1992. Cronica unui război „nedeclarat” / Ion Costaş // Bucureşti: Editura Rao, 2012, – 672 p. – ISBN 978-9975-62-456-5.

Grecu, Vlad. O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari / Vlad Grecu. – Chişinău : Prut Internațional, 2005. –  179 p. : il. – ISBN 9975-69-741-0.

Gribincea, Mihai. Războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992 / Mihai Gribincea // Bucureşti: Editura Militară, 2025, – 597 p. – ISBN 978-973-32-1398-7.

Iovu, Tudor. Poduri de foc : Cronica în alb-negru a unui război : [album] / Tudor Iovu ; text de Ion Hadârcă. –  Chişinău : ARC, 2002. –  120 p. : il. – ISBN 9975-61-210-5.

Munteanu, Anatol. Sacrificiu şi trădare: Războiul de secesiune din Republica Moldova (1990-1992) / Anatol Munteanu. – Buc.: S.n., 2005. – 640 p. – ISBN 973-0-03777-9

Pojoga, Nicolae. Album de război = War Album / Nicolae Pojoga ; trad. din. lb. engl. : Anica Pojoga. –  Chișinău : Cartier, 2019. – 112 p.: fot. – ISBN 978-9975-86-365-0.

Prisac, Lidia. Istoriografia separatismului transnistrean (1989–2005).  Ed. a 2-a, rev. şi ad. / Lidia Prisac. Chişinău: Lexon-Prim, 2021, – 170 p. – ISBN 978-9975-3291-2-5

Rotaru, Liliana. Războiul pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova : suport didactic / Liliana Rotaru, Ion Valer Xenofontov, Angela Ciorici-Frei ; Ministerul Educaţiei şi Cercetării al Republicii Moldova. – Chişinău : Lexon-Prim, 2026. – 139 p. – ISBN 978-9975-181-56-3.

Xenofontov, Ion Valer. Istoria recentă a Republicii Moldova / Ion Valer Xenofontov // Revista Militară. Studii de securitate şi apărare, Chișinău, nr. 2 (20), 2018.  – P. 69-109. – ISSN 1857-405X.

Dr. Ion Valer XENOFONTOV

Orcid ID: 0000-0002-5993-1235

Liliana ROTARU

Orcid ID: 0000-0002-3051-5721

 

VIAȚA RELIGIOASĂ

 

Viața religioasă după 1990

Constituirea noului stat independent Republica Moldova a fost în unison cu activizarea și reactivizarea confesiunilor, creând un nou cadru de evaluare a sentimentului religios. Dacă în perioada sovietică atitudinea față de religie era una izolantă și de marginalizare, în noul context a crescut numărul cetățenilor care își manifestă apartenența confesională. A dispărut promovarea excesivă a ateismului militant, concepție materialistă substituită acum cu diseminarea în exces a dimensiunii religioase. Se redeschid lăcașurile de cult sau se construiesc unele noi. Înregistrarea  instituțiilor religioase ia în calcul toate cultele, care desfășoară activități în limita legislației în vigoare. Biserica a ajuns în topul instituțiilor în care societatea are încredere. Clasa politică se metamorfozează și ea. În discursul politic se utilizează mesaje cu conținut religios deschis sau criptic.

Deja pe ruinele colapsului Uniunii Sovietice s-au constituit premisele juridice necesare reactivizării vieții religioase. La 1 octombrie 1990 a fost adoptată Legea URSS Despre libertatea conștiinței și organizațiilor religioase, care acorda statut de persoană juridică organizațiilor religioase, permitea participarea acestora la activitatea socială, accesul la mijloacele de informare în masă, la activități filantropice, tot ceea ce până atunci le era interzis. Legea în cauză venea să schimbe radical relațiile dintre statul sovietic și cultele religioase^[1]. Treptat, noul stat moldovenesc s-a conectat la fenomenele vieții religioase globale, europene și regionale, ceea ce a generat o revoluție a credinței, manifestată în toată complexitatea ei. Libertatea confesională a fost considerată un element esențial al libertății de conștiință. În 1992 a fost adoptată Legea despre culte^[2], care a proclamat libertatea de conștiință și de religie. Legea prevedea dreptul de a profesa în mod liber propria credință religioasă în orice formă, asociat sau individual, de a răspândi această credință, de a exercita cultul în public sau privat. De asemenea, proclama libertatea organizării și funcționării cultelor, a activității și ceremoniilor religioase, a învățământului religios. Se mai prevedea ca, din considerente confesionale, cetățenii să poată renunța la efectuarea serviciului militar, optând pentru dreptul la serviciu de alternativă.

Constituția Republicii Moldova din 1994 asigură „libertatea conștiinței” (art. 31), care urmează să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, iar în relațiile dintre cultele religioase se interzic orice manifestări de învrăjbire. Potrivit Legii Supreme, cultele se bucură de sprijinul statului, care înlesnește inclusiv asistența religioasă în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și în orfelinate. Regimul general al cultelor religioase se reglementează prin lege organică^[3].

O nouă etapă a cadrului juridico-confesional a fost asigurat prin Legea cultelor religioase și părțile lor componente din 2007^[4]. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, drept exercitat în spirit de toleranță și de respect reciproc, și cuprinde libertatea de a aparține sau nu unei anumite religii, de a avea sau nu anumite convingeri, de a-și schimba religia sau convingerile, de a profesa religia sau convingerile în mod individual sau în comun, în public sau în particular, prin învățătură și practici religioase. Fiecare persoană și comunitate religioasă poate adera liber la orice cult religios. Exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a convingerilor sau a credinței religioase poate fi restrânsă, în condițiile legii, numai în cazul în care această restrângere urmărește un scop legitim și reprezintă, într-o societate democratică, măsuri necesare pentru siguranța publică, menținerea ordinii publice, ocrotirea sănătății și a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților persoanei. Cultele religioase sunt autonome, separate de stat, egale în drepturi în fața legii și a autorităților publice. Legea prevede că discriminarea unui cult religios se pedepsește conform legislației în vigoare. Cultele și părțile lor componente se vor abține de la exprimarea sau manifestarea publică a preferințelor lor politice sau favorizarea vreunui partid politic ori a vreunei organizații social-politice. Activitatea economico-financiară a cultelor se află sub controlul statului; legislația fiscală se extinde asupra părților componente ale cultelor, precum și asupra instituțiilor și întreprinderilor înființate de ele. S-au simplificat procedurile de înregistrare și s-a înlesnit accesul grupurilor religioase la locurile publice pentru desfășurarea activităților cu caracter religios.

Suspendarea activității cultelor și a părților lor componente are loc în cazurile în care: se încalcă legislația națională și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte; se desfășoară acțiuni care periclitează securitatea statului, ordinea publică, viața și securitatea oamenilor; se comit abateri de la scopurile statutare; se promovează ura și discordia religioasă; se face agitație electorală și/sau se susțin financiar sau material concurenții electorali etc.

 

Structura confesională

Din punct de vedere confesional, noul stat este destul de omogen. Potrivit unor autori, în Republica Moldova proliferează „noile mișcări religioase”, constituite în afara religiei istorice; ele interesează 3 % din populație, adepții lor însă nu depășesc 1 %^[5]. Rezultatele recensămintelor populației confirmă aceste date. Pentru perioada contemporană, dispunem doar de patru recensăminte (1930, 2004, 2014 și 2024) care au fixat structura populației din spațiul pruto-nistrean potrivit apartenenței la un cult.

Recensământul din anul 2004 arată că cifra totală de 3.383.332 de locuitori conține următoarele categorii de credincioși: creștini ortodocși – 3.158.015 (93,34 %);  baptiști – 32.754 (0,97 %); adventiști de Ziua a Șaptea – 13.503 (0,40 %); romano-catolici – 4.645 (0,14 %); adepți ai cultului evanghelic sinodo-prezbiterian – 3.596 (0,11 %); adepți ai altor religii – 29.813 (0,89 %). Totodată, 33.207 (0,99 %) de persoane s-au declarat fără religie și 75.727 (2,24 %) nu și-au declarat confesiunea. Numărul ateilor autodeclarați este de 12.724 (0,92 %) de persoane. Cifrele cele mai mari ai adepților ateismului sunt înregistrate în municipiile Chișinău (10.477) și Bălți (544), iar cele mai mici în raioanele Ștefan-Vodă (1), Rezina (2) și Râșcani (7)^[6].

Datele statistice au suferit modificări substanțiale la recensământul din 2014. Cei 2.804.801 de cetățeni înregistrați și-au declarat religia astfel: creștini ortodocși – 2.528.152 (90,14 %); creștini evanghelici baptiști – 25.380 (0,91 %); penticostali – 10.049 (0,36 %); martorii lui Iehova – 17.341 (0,62 %); adventiști de Ziua a Șaptea – 9.063 (0,33 %); creștini după Evanghelie – 4.812 (0,17% %); catolici – 2.745 (0,09 %);  creștini de rit vechi – 2.535 (0,09 %); evanghelici de Confesiune Augustană (Luterană) – 2.291 (0,08 %);  musulmani – 2.009 (0,07 %); iudei – 584 (0,02 %); alte grupări religioase – 856 (0,03 %). De menționat faptul că 198.984 (7,09 %) de persoane nu și-au declarat religia.

Dacă recensământul din anul 2004 a inclus rubrica „fără religie”, recensământul din 2014 a avut în vizor compartimentul „agnostic”, la care s-au declarat 427 de oameni. Numărul ateilor este de 5.515 de persoane. Ca și în recensământul anterior, cei mai mulți atei se află în municipiile Chișinău (3.905) și Bălți (447). Cei mai puțin atei, câte trei, s-au înregistrat în raioanele Basarabeasca și Ștefan-Vodă.

La recensământul populației din 2024, din totalul de 2.409.200 de persoane, au răspuns la întrebarea privind apartenența religioasă 2.391.100 persoane (99,2 %) și doar 18.100 (0,8 %) nu au declarat apartenența confesională. Majoritatea absolută, de 2.271.100 (94,3 %), s-au declarat ortodocși. Dintre alte confesiuni religioase, mai numeroși erau cei aparținând cultelor neoprotestante, cum ar fi baptiștii (26.200 sau 1,1%), penticostalii (12.600 sau 0,5 %), adventiștii (6.900 sau 0,3 %) ș.a. Nu aparțineau unei confesiuni religioase 36.800 persoane (1,5 %), dintre care 20.000 fără religie, 14.200 atei, 2.100 agnostici și 400 de liber cugetători. Repartiția populației după apartenența religioasă pe medii de reședință a scos în evidență preponderența în mediul rural a ortodocșilor (54,2 %), baptiștilor (62,7 %). În toate municipiile și raioanele predomină populația ortodoxă, ponderea acesteia variind între 98,7 % în raionul Șoldănești și 80,5% în raionul Briceni. În 892 de orașe (municipii) și sate (comune) (din totalul de 897 de unități teritorial-administrative de nivel întâi recenzate), peste 50% a populației s-a declarat de religie ortodoxă, dintre care în 811 unități teritorial-administrative proporția acestora constituia peste 90 %[7].

În anul 2024, în Republica Moldova existau 1.318 de parohii ortodoxe, inclusiv dintre care 1.194 de parohii aparțineau Mitropoliei Moldove, iar 124 de parohii – Mitropoliei Basarabiei[8].

Repartizarea geografică din perspectivă confesională relevă o concordanță directă atât cu tradiția istorică, cu dimensiunea demografică, cât și cu viața socioeconomică a Republicii Moldova[9].

UTAG (Gagauz-Yeri), formată în anul 1994, cu centrul administrativ în municipiul Comrat și cu 32 de localități, este omogenă din punct de vedere confesional: în 2004 avea o populație de 155.646 de locuitori, dintre care 144.780 erau ortodocși, urmați la o distanță mare de baptiști (2.524), adventiști de Ziua a Șaptea (1.243), penticostali (296) ș.a. 270 de persoane s-au declarat atei. Peste un deceniu, datele din autonomia găgăuză se prezentau astfel: din cei 134.535 de locuitori, 125.697 și-au declarat religia, 122.386 fiind ortodocși, 1.302 de creștini evanghelici baptiști, 819 adventiști de Ziua a Șaptea, 291 de penticostali etc. Numărul de atei atingea 88 de persoane^[10].

În raioanele din stânga Nistrului, unitate teritorială formată din 147 de localități, între care un municipiu, nouă orașe, două localități în componența orașelor, 69 de sate (comune), cu centrul administrativ în municipiul Tiraspol^[11], la fel, prevalează autoritatea Bisericii Ortodoxe. Autoritatea mitropolitului Chișinăului și al întregii Moldove Vladimir se extinde și în regiunea din stânga Nistrului, prin eparhia de Tiraspol și Dubăsari, condusă de arhiepiscopul Sava. Spațiul separatist mai include romano-catolici, adventiști de Ziua a Șaptea, baptiști, ortodocși de rit vechi, protestanți evanghelici, luterani. La 4 februarie 2009, regimul anticonstituțonal de la Tiraspol a legiferat înregistrarea juridică a organizațiilor religioase, înregistrările intrând în atribuțiile „ministerului justiției” regiunii transnistriene. Legislația Republicii Moldova privind alternativa pentru serviciului militar din considerente religioase nu se regăsește și în „legislația transnistriană”, conform căreia sustragerea de la serviciul militar se pedepsește cu amendă – între 4.427 și 10.710 ruble transnistriene (i.e. între 527 și 1.275 dolari americani) – sau cu închisoare până la doi ani.

 

Biserica Ortodoxă în societate

Deși Republica Moldova este un stat laic, în conformitate cu legislația în vigoare, religia creștin-ortodoxă și, respectiv, Biserica Ortodoxă joacă un rol important în viața, istoria și cultura țării. Νumărul parohiilor a crescut substanțial, după cum a crescut și prestigiul social al Bisericii Ortodoxe. O mare parte din construcțiile sau edificiile comunităților religioase fac parte din patrimoniul cultural al Republicii Moldova. Adesea se pot vedea icoane expuse în instituții publice (ministere, primării, școli, spitale).

În acord cu noile realități sociale, comunitățile religioase din țară desfășoară activități filantropice, organizează manifestări culturale cu caracter religios și civic, cu ocazia sărbătorilor religioase în mod special. Organizațiile religioase interferează cu societatea în domeniile restaurării monumentelor istorice, artistice și arhitecturale, în domeniul protecției mediului și promovării unui mod de viață sănătos. Acestea își asumă opere de caritate și de instruire religioasă a populației. În 1995, mănăstirea Hâncu a deschis Orfelinatul Ortodox „Preafericitul Iosif” din Chișinău, cu 60 de copii orfani de un părinte sau de amândoi, în vârstă de 2-14 ani^[12].

Biserica acordă asistență religioasă în armată, spitale, penitenciare. În Armata Națională, unde promovează educația moral-religioasă prin instituția capelanatului (preotului militar), organizează diverse manifestări socioculturale^[13]. În iunie 1997, Ministerul Apărării și Biserica Ortodoxă au semnat mai multe acorduri. Așa a fost instituit Consiliul de coordonare a colaborării dintre Biserică și Armată în domeniile științific, cultural și etico-moral. Preoților ortodocși benevoli li s-a dat acces la unitățile militare, pentru a satisface trebuințele religioase ale militarilor, iar militarilor li s-a permis să asiste la serviciile liturgice în timpul liber^[14].

 

Dialogul interconfesional

În linii generale, și conform tradiției istorice^[15], viața religioasă se desfășoară într-un climat pașnic, fără tensiuni. Dialogul interconfesional prevalează, viața religioasă fiind monitorizată atât de instituții naționale competente, cât și de instituții internaționale. Până în 2007, Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor, aflat sub egida Guvernului Republicii Moldova, a fost instituția oficială responsabilă de problema cultelor și a părților lor componente. Prin hotărârea executivului de la Chișinău din 16 octombrie 2007, autoritatea abilitată să reprezinte statul în relațiile cu confesiunile și asociațiile religioase a intrat în competența Ministerului Justiției^[16].

Pe teritoriul statului activează mai multe culte religioase înregistrate oficial. Dacă la 1 aprilie 1989 în Moldova sovietică erau oficializate șapte culte religioase^[17], în prezent numărul lor este de aproximativ 30^[18]. Oficializarea unor culte a suscitat controverse în spațiul public. Înregistrarea Ligii Islamice, de exemplu, la 14 martie 2011 a generat nemulțumirea reprezentanților Bisericii Ortodoxe^[19]. În 2016, la câteva zile după ce Martorii lui Iehova au ridicat un lăcaș de cult la Olănești (raionul Ștefan-Vodă) și au început să se întrunească în incinta lui, preotul ortodox din localitate i-a îndemnat pe săteni să le blocheze activitatea^[20].

 

Implicarea cultelor religioase în viața culturală

Organizațiile religioase înregistrate dispun de presă proprie și de reviste științifico-religioase. Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove editează publicația periodică de informație bisericească, teologie și spiritualitate Altarul Credinței. Biserica Romano-Catolică patronează anuarul științifico-religios Analecta Catholica. Vocea Evangheliei este o revistă editată de Uniunea Bisericilor Creștinilor Credinței Evanghelice din RM etc.

Unele biserici organizează tabere de vară pentru copii. Biserica Întâmpinarea Domnului a Universității de Stat din Moldova și Biserica Sfântul Ierarh Petru Movilă din Dumbrava organizează ateliere de pictură, desen și modelare și lecții de engleză pentru micii enoriași. La fel procedează adepții Bisericilor Creștin Evanghelice-Baptiste la Antonești (raionul Ștefan-Vodă), unde, alături de copiii familiilor acestei confesiuni, la taberele de vară participă și copii din familii creștin-ortodoxe.

Evenimentele religioase sau cele ce țin de educația moral-spirituală se desfășoară într-o atmosferă de colaborare între confesiuni. De exemplu, părintele indian Vivian Furtado, parohul Bisericii Romano-Catolice Adormirea Maicii Domnului din Orhei (aflat în misiunea religioasă în Republica Moldova până în primăvara anului 2020), cunoscător al limbilor română, engleză, italiană, rusă și a cinci dialecte indiene, participa la hramurile bisericilor ortodoxe din localitate, invitând, de partea lui, preoții ortodocși la hramul lăcașului de cult pe care îl păstorea, organiza tabere de odihnă de vară la mănăstirea ortodoxă Curchi etc.^[21]

 

Învățământul religios

Învățământul religios constituie un pilon fundamental în păstrarea identității culturale și spirituale. Tranziția post-sovietică de la începutul anilor 1990 a declanșat o renaștere spirituală rapidă, materializată prin deschiderea a trei școli de dascăli și șase seminare. În prezent, acest sistem a trecut printr-un proces de selecție și consolidare structurală, activitatea educațională fiind concentrată în cadrul celor trei seminare reprezentative: cel de băieți din Chișinău și cele de fete din Edineț și Hagimus.

Statul garantează „educația morală și spirituală” ca fiind obligatorie în învățământul primar și facultativă în cel secundar și universitar. Religia se predă însă în unele școli la solicitarea părinților și în funcție de fondurile disponibile^[22]. Școala Primară „Prometeu-Junior” și Liceul „Prometeu-Prim” sunt primele instituții de învățământ preuniversitar din RM în care studierea opțională a religiei a început încă din 1991, punându-se astfel accentul pe valorile spirituale în educația copiilor. La Școala Primară „Prometeu-Junior” a fost ridicată și sfințită, în noiembrie 2013, Biserica Sfînta Treime. Cei trei preoți ai lăcașului, cu studii în Teologie (Vlad Mihăilă, Vasile Petrov și Ioan Cosoi, doctor în teologie), sunt și profesori de religie în instituție. O grădiniță din municipiul Chișinău are „o grupă specială de evrei”. La fel, două școli publice sunt destinate doar copiilor evrei (în realitate, ele sunt frecventate și de elevi care aparțin altor confesiuni, iar copii evrei nu sunt obligați să frecventeze doar aceste școli)^[23]. Legislația acordă cultelor religioase libertatea de a organiza învățământul pentru pregătirea propriului personal și de a înființa a instituții teologice de orice grad.

Între anii 1991–1993, în cadrul Universității de Stat din Moldova a activat  Facultatea de Teologie din Chișinău. În prezent, funcționează Academia de Teologie din Chișinău subordonată Eparhiei Chișinăului şi Moldovei, instituție care se confruntă cu  problema legitimării instituțioanle de stat, în conetxtul în care diplomele eliberate de această instituție nu sunt recunoscute de către autoritățile de stat, ci doar de către Biserică.

În anul 2023 a fost deschisă extensia de la Chișinău a Facultății de Teologie „Sfântul Dumitru Stăniloae” a Universității „Al.I. Cuza” din Iași. Evenimentul a avut loc în Aula magna „Regina Maria” a Universității de Stat Moldova. În anul universitar 2023-2024, la specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală au fost înscriși 25 de studenți din Republica Moldova[24], iar în anul următor s-au oferit 30 de locuri la buget cu bursă[25].  

Potrivit datelor furnizate de Secretariatul facultăților extensiilor de la Chisinau[26], la 16 iulie 2025, numărul de studenți se prezentă astfel: 23 de studenți – anul III; 49 de studenți – anul II;46 de studenți – anul I. Pentru sesiunea de admitere din luna iulie 2026 au fost alocate 46 de locuri bugetate, dintre care 41 de locuri cu bursă și cinci locuri fără bursă.

Tot în 2023, la Chișinău a fost inaugurat și programul de master „Pastorație și viață liturgică”, prin extensia Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București. Conform informațiilor furnizate autorului prezentului studiu de către Secretariatul facultăților extensiilor de la Chisinau, prima promoție, înscrisă în 2023, cu perioada de studii 2023–2025, a inclus 39 de masteranzi. Promoția 2024–2026 a avut 74 de studenți. În anul 2025 au fost înmatriculați 62 de studenți, iar pentru sesiunea de admitere din anul 2026 au fost alocate 40 de locuri bugetate, dintre care 26 de locuri cu bursă și 14 locuri fără bursă, oferind astfel noi oportunități de formare teologică pentru absolvenții studiilor universitare de licență.

Concluzii

Constituirea Republicii Moldova ca stat a reconfigurat viața religioasă, aceasta fiind direct conectată la noile realități socio-istorice, la tendințele de globalizare și de liberalizare a societății, la legislația internațională. Datele recensămintelor generale ale populației relevă o creștere cantitativă a sensibilității religioase în rândurile populației. Biserica Ortodoxă din Moldova, cea mai vizibilă instituție religioasă, este puternic ancorată în perpetuarea tradițiilor și valorilor religioase. Democratizarea vieții religioase rezidă în activizarea și deschiderea unor noi culte și organizații religioase. Confesiunile lasă o amprentă aparte asupra profilului educației moral-spirituale a populației, asigurând, totodată, o conectare a societății la noile realități religioase globale.

 

Dr. Ion Valer XENOFONTOV

Orcid ID: 0000-0002-5993-1235